ce oraș bizar și pustiit e trupu-mi firav
și nimic nu mișcă-n lungul străzilor
ce poartă teama-n glasul lor
care șoptește-n vânt de gheață
Lumină , Cale , Adevăr și Viață
doar spiritu-mi mai este treaz la o răscruce
și tras e la obraz
cu ochi sticloși privește dus
spre cine l-a mințit de sus
vrea să-l înjure dar tăcerea e glasul său
și doar durerea de schița sfârșit zădărnicia i-a mai rămas
și agonia mea
( căci m-am lăsat pe rând ucis
de Realitate și de Vis )
mă roade-ncet
apoi la urmă
mă-ntoarce cu fața în humă