poem(s)

Iartă-mă, prietene, sunt atât de singură
încât sunt nevoită să-ți trădez existența
trebuie să-i spun lumii că ești aici, lângă mine,
că mă-nsoțești mereu în lungile mele peregrinări
prin viață, că ești copilul meu, tatăl meu și omul
meu cel drag, adică tot ce-i trebuie unui însingurat ca mine
chiar dacă nimeni nu te vede și nu știe cum arăți
la față, nici ce vârstă ai, nici ce haină porți
nimeni nu te poate nega, nu-ți poate reproșa absența
căci această prea-ntinsă peste timp așteptare
țesută îndelung din clipe triste și mai triste,
din plictis și din firul dezlânat și fără capăt
al căutărilor de sens; nu, această așteptare
nu putea să nu prindă contur – o formă aleasă
umană, cu numele tău, iubite prietene Cips
doar atâta suflet și atâta inimă am lăsat să se-nchege
în preajma trupului meu gol, în locul lor intrând
în grabă frigul, scepticismul și nostalgia!
am plâns îndelung clipa acestei chinuitoare dezvăluiri,
dar altfel te-aș fi înșelat, iubite, am atâta nevoie de prezența ta ideală
de atingerile tale suave, halucinante și atât de perfecte
încât nu mai vreau să știu care dintre noi e cel văzut și cel nevăzut,
ah, Cips, tu mă vei supraviețui, recunoaște, îmi vei fura visul
și vei pluti aproape fericit cu zâmbetul meu pe buze
râde, râde, căci a ta este împărăția mea, ți-o ofer o dată
cu durerea și bucuria acestei neînțelese neliniști.