Epica sahariană


Precum marile arhitecturi
ale pietrei,
în mijlocul deșertului,
așa sentimentele noastre
mereu în mijlocul lumii...
sau poate, îți spun numai ție,
în mijlocul morții.


zăpezile de peste om –
dureri venind la topire
pe pleoapa planetei,


iar despre ochi aș vrea să-ți spun doar atît:
cuvintele au umbră de lacrimi.
viteza rostirii prin moarte
dezgolește chipuri
de zei umiliți de istorie...


iar sentimentele
eternități eșuate sînt
pe palma nu știu cui.


privit de sus, de pe turlele castelului morții,
de către suita regală,
cu umerii goi, sărutați de noapte,
mănînc mereu din sînii tăcerii...