agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ a învăța să dialoghezi cu sine sau cum să faci o breșă într-un zid interior
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2005-05-06 | |
Poem cu îngeri, acum cît încă mai sînt tînăr
dedicat M.B., după părerea noastră veșnic înger ocrotitor al artelor, în genere Rezumat: nu știu ce v-au spus poeții, mie dați-mi un creion și o femeie și vă voi dărui o lume. Pămîntul din mine, cel lungit după apele sărate și întors de-acele valuri într-o stare nisipoasă, fără timp de curgeri în clepsidra așezată pe cearșafuri, mi te aduse, îngere, cuminte la-nceput și mi te lăsă între palme ușor ca pe un nufăr rar atingîndu-se de lacul ascuns, precum ascunsă este toată lumea de un ochi. din mijloc. adierea secundelor în genere și a secundelor mele peste eternitate mă făcu să te privesc blondă în iarnă și albastră în ochi. îți suflu peste umăr aburi să fii așa cum te văzură pictorii demult, pe tine, cea mai estetică întrupare a perversității. îngere, și tot de la tine am atins pe sub aripi inelul strivit prin care aluneci din cer... predispus sensibilităților, înfiorat te scuturi și sărutările lumii cu totul îți alunecă pe aripi în jos. tu iar te înalți să privești... înger cu aripioara tunsă, spune-mi acum, cînd mă privești mai rar cu sabia și zalele lăsate, eu, marele navigator pe Apele uitării cu care mi-am spălat adesea chipul, ce vrei să faci cu mine? „vreau să te iau în brațe, Febus, pe tine cel mai mult, să te înalț la cer apoi, trăgîndu-te în sus prin auriu inel, același de care tu îmi spui că-l țin prea jos acum și toți cei ce vin nu doar că nu se mai ridică, ci trebuie să se-aplece că să treacă în împărăția prin care mișc ușor din aripi. acolo nevoie nu e de lumină, dar poate să fie ca nu cumva să se lovească între ei cei care ar veni să intre în același timp. să te învăț apoi pulpele să nu îți mai lovești ca în vechime.” te iubesc, îngere, încît cred acum că înainte de a te fi iubit tu nici nu existai... și uneori te-aș strînge în brațe pînă mi-ai trece de inimă, încolo. și te iubesc zadarnic. din cer tu vii și mă întrebi de cer?! zburînd așa în jurul lumii, scenei ei, te-au fotografiat, în toate te privesc zîmbind – imagine expusă iubirii... ți-am spus acestea toate, acum, hai, arată-mi călcîiul tău cel drept cum desenează pe un fond albastru, îngere, căci este ziua mea, iar darul pregătit este atît de vechi... de ce ne este nouă atît de bine, îngere? „iac-așa!” ai auzit de disperații poeți corăbieri adunați grămezi la colțurile pupei și care cu ochiu-nchis la fulger strecoară ușor mîna după secretele lumii între picioarele muzei? „te rog, nu mai vorbi așa cu îngerii, doar știi că nu îmi place.” cu aripile tale ai stins lupanarele străzilor ce duc în camere însingurate. iar azi, cu palma pe pieptul tău de zboruri roșiatice arzînd, te întreb: ce ai aici, îngere? și tu nu mai răspunzi la evidențe, doar mă privești cu ochi întredeschiși cum privește cerul cîntecul unei păsări zbătîndu-se în asfințit. ori poate că acesta este mereul tău răspuns... te mai întreb de ce ai tu aceste buze astfel conturate, ca între cer și pămînt să nu mai fie cale și această sărutare a ochiului cu cerul de ce o ai? stai pe un picior, privește-ne, ridică-ți retrogadata aripioară, adică subaripioara. și hai, de ce te superi, de ce mai scoți și limba? – decît o limbă scoasă înaintea publicului tău care cu mic, cu mare... îți ascultă glasul dinspre înălțimi acute, mai bine un pahar cu sana. tu taci, îngere, și apoi șoptești cu vocea ta, cea răsplătită des cu ale Atei trofee, de care din voia Demiurgului nu fură rînduite multe să își atingă aripioara: „aștepți o replică pentru poema ta cu îngeri, nu crezi că e prea lungă?” pentru poema mea o replică aștept, ce-ar face din cuvinte finaluri de tăceri... de altfel, acestei lumi te recomand ca înger, așa cum aș recomanda sunetul mării țărmurilor... epilog: Bunica mea, Măria lui Pătru lu’ Băzăvan din satul Corșorului, tăia aripile la găini să nu mai zboare peste gard în curțile vecinilor și să le ajungă mai ușor bătrînul cocoș. Astfel, copil fiind, aveam ouă tot timpul. Dar eu nu voi face așa ceva cu îngerii. Cînta frumos copilăriei mele peste îngeri, compozitor în felul lui. Proporționat cocoșul, avea două pene-n creastă, una la aripa stîngă, una la aripa dreaptă și-ncă nouă pe sub burtă, încă două pe sub gușă și simetric fiind cocoșul, încă două sînt pe gît. Alte nouă maiestuos îi atîrnă-ntre picioare. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate