m-am gândit frate șevalet că vei începe să îți dorești lumina
ochilor prin care nu vei privi niciodată
o neliniște inexplicabilă te va împinge să te întrebi cât de cald este în fructul împlinit din semințe minuscule căzând în poala copiilor întorcându-se în serile fierbinți
de la marea îmbăiere

mă dezbrăcam de asfințit și după nori
mi-am văzut trupul întins pe aer
ca o pasăre încremenită cu aripile desfăcute în înalt
moartă
dar pe care
curenții încă o mai poartă vie în privirea celor neputincioși cu înălțimile

după nori sau după munți nu mi-am putut da seama
asfințea o culoare uniformă în tot universul
era trupul meu dar parcă mă îmbrăcasem în mama

ghearele chircite fața de pe care ultimele raze se reflectau pământii
produceau o spaimă indefinită
așa cum sunt toate spaimele copilăriei pe care încercăm să le ascundem rușinați
celorlalți
și care într-o bună zi fără nici un semn vizibil
ne copleșesc modificându-ne mersul vocea felul în care privim

știam că ceilalți vor veni curând însă acum eram singur și îmi părea
că orice om cât de puțin îngândurat
ar putea trece prin mine fără să tresară la zgomotul surd pe care îl face sângele părăsindu-mă

ea stătea sub trunchiul îndoielior fața îi era gherghef de suferință
încetase lucrul mai demult
de fapt nici nu lucrase vreodată înșira ațe colorate doar așa pentru
a-și ține inima ocupată
și gândea că nu se știe niciodată când e nevoie
de o draperie nouă sau un giulgiu e bine să ai acolo în casă
să nu fii nevoit să ceri unuia și altuia care s-ar putea să nu aibă îngăduință
sau mai rău
să ți-l împrumute anume ca să te scoată de stricător și datornic

știu că într-o bună zi va trebui să îi spun de ce mă făceam că nu o aud ingnorând-o ca pe o străină sau ca pe o femeie ușoară

și totuși nici cei mai vulgari și decăzuți nu o pot atinge obscen
câte unul chiar își dezgolește umerii și îi învelește în cămașa lui furca pieptului pe care lacrimile au săpat șanțuri atât de adânci încât pielea
ai spune că e coaja unui copac sau a unui oracol așa de bătrân că ar putea să fie femeie
durerea ei mută superioară ca a unei statui fără soclu îi fac să se simtă mici cei mai mici și mai neînsemnați oameni din câți au existat vreodată în sufletul lor hârșit și stricat încă din pruncie

nici unul nu vrea să recunoască dar este adevărat
văd în ea ceea ei și-ar fi dorit să devină atunci când încă mai erau întrebați:
- tu ce o să te faci când o să fii mare…
întrebare pe care nu se știe când și de ce nimeni nu ți-o mai adresează și zadarnic încerci să te minți că ai mai avea de ales soarele nu stă
niciodată prea mult dasupra orizontului

palma ei crescută parcă din gura pe care o acoperă ai fi zis că scrie pe buze cu amprente nelămurirea cum e posibil ca tânărul care nu a copilărit să moară fără să îmbătrânească
de ce a fost lăsată să viseze la degetele lui încurcându-i părul în timp ce îl alăpta că mânuțele acestea fără de nici o putere vor fi nu peste mult timp mâinile unui bărbat întreg care din când în când îi va așeza borboada alunecată sub capul ei înclinat către ușa pe care a ieșit el
conducându-i spre gură hrana ca și cum nașterile împart oamenii anume pentru ca ei să fie unul mai puternic în neajunsuri dublându-le mâinile și picioarele ochii și limbile visele și înțelegerile

de ce nu i-a spus nimeni că și cerul obosește
și moare în oameni pentru a-și regenera înstelările
ar fi fugit pe munți mai înalți pe nori mai înalți și cel purtat în inimă
nu ar fi știut-o suferind mai mult decât el însuși suferă
văzând-o la picioarele sale ca pe orice muritoare în mâinile unui pictor zugrăvind-o ca și cum ar striga:
„iată, femeia aceasta naște!”

vine frate șevalet vremea
când asurzim de câte cuvinte se pot spune fără nici o vorbă
pieptul tresare ca și cum s-ar umple de un lapte al sferelor și totul curge sub o scârbă de inutil care amestecă în dușmănie proporții și nuanțe
putința văzului
putința pipăirii
și fiecare își plantează la cap o piatră de parcă aceasta ar mai putea
să povestească despre cum a fost el

pietrele în muțenia lor povestesc așa cum povestesc sfintele despre cum nu sunt ele
și nici ele nu cred dar ele nu povestec întru credința lor ci întru necredința celor care ascultă
nimeni nu se poate înțelege și vorbind din neștiință și știind aceasta toți cred că unul mai deștept le va spune: „da, pe tine te-ai nascut gândindu-te”
dar nimeni nu știe dacă la început a fost gândul sau sexul

crezând că pot alege își zâmbesc ipocrit:
gândul! deși în sinea lor nu și-ar dori nimic mai mult decât suprema potrivire sexuală
naște nu naște omul dar să vezei împerecheală
pe alese și la întîmplare fără vârstă și culoare
ca și cum al doilea buric s-ar întoarce în fructul din care s-a născut
grohăind de încântare

de aceea stă acest bărbat îngenuncheat în fața
femeii ca în fața unui izvor
crede că prin crăpătura pământului va ieși el
mai obosit decât un onanist
și i se vor a amputa depravările și degradările

nu cred că oamenii simt gustul vieții
nimeni nu își numără firele de păr pierdute unghiile tăiate și aruncate
litri de lichid seminal care n-au adus pe lume alți oameni
ci au fost scuturați la suprafața lucrurilor îmbibând
pământul cu putoare de om
mirosul acela dulce-grețos al crematoriului
simțit pe limbă de perverșii sexuali
și care după un timp creează dependență

ați observat că dacă nu crapă inima suportăm mai ușor suferința
dacă ați observat
să îmi spuneți și mie cum este eu nu mai știu de mult să privesc sincer
nu mai știu să sărut sincer
nu mai știu să spun sincer: te iubesc
pentru că de fapt mă văd pe mine
mă sărut pe mine
mă iubesc pe mine
crezându-mă un zeu pe care un monstru l-a luat temporar prizonier
dar căruia într-o zi geniul îi va ieși prin piele ca un înger malign
mărturisindu-i în cele din urmă mamei
că ultimul lucru pe care l-am văzut n-a fost ea
ci pur și simplu degetele de la picioare
cărora li se învinețiseră unghiile dar nu mă mai dureau

nu am știut niciodată unde
(când ai timp nu ai vigoare și înțelepciune
când ai vigoare nu ai timp și încă nu destulă înțelepciune
în cele din urmă ai înțelepciune dar nu mai ai vigoare și nici timp)
se termină rana și unde începe sufletul

de-aceea peste mine sunt literele scrise cu ciocanul
să pot zdrobi-nțelesuri sub vârf cumplit de daltă
cum aș putea ascunde
în oase cruntul preț
că m-am întors în mamă mai prost ca niciodată