Mi-e atât de frig în mine,
încât îmi simt ochiul înghețat
peste chipul mort-
atât de mort
încât mă doare...

Atât mi-e de fierbinte afară,
încât simt buzele arzând
pe scoarța de copac -
copacul viu,
copacul care moare...

E-atât de liniște în noi,
că se aud urlând copiii
a nemurire crudă,
cerșind secunde
de lumină...

Și-n sânge am atâta negru,
că simt cum noapte trece,
prin carne,
lăsând în urmă
fumuri de zi...

E atât de multă moarte-n lume
că simt viața cum fuge
cu doi pași -
mereu doi pași -
înaintea mea...