Pereții veșniciei atârnă de o carte
Găurită în mijloc de veci
Nimic nu e mai mult ca veninul de oaie
Veninul de soi e venit din vreun beci
Atârnă și zboară dintr-o parte în cealaltă parte

și

Nu mai e nimic de câine în toată ploaia asta
Pentru că de la o vreme plouă cu umbrele

SAU

fiecare casă de copii e o urmă și o pată pe obrazul neclintit al sticlei de ceas care ne mănâncă picioarele din urmă, din urme, pe geam cineva a a aruncat un ou nefiert, se scurge ca o mâzgă fără patron și fără vreme, fără o vreme a ei, mâzga nu are voie să nu aibă o vreme a ei. o mâzgă nedemnă curge în tot ceea ce sunt literele noastre, păianjenii noștri cei de zi cu zi, veștejitele noastre omizi care o să fie cândva fluturi de jucărie unși cu vaselină ieftină și alcool scump, dând din antene pe ritmuri vechi de samba derulată ÎNCET uitate într-o tavernă laolaltă cu eternele iubiri nelăsate niciodată în urmă, toate cele sunt până la urmă una singură, și viața nu valorează nimic în absența unui fel de salvare prin întoarcere pe dos, la fel cum până la urmă nici o separare a sufletului de trup nu e mai mult decât o beție. punct și cu microfonul de la capăt în corpul chitării, care s-a săturat de atâta zgomot. e momentul să tac dracu din gură, o omidă mă gâdilă pe dosul limbii și dacă aș ști că-i place aș scuipa-o sau aș înghiți-o ca să mă sinucid și, zicând apoi că am fost laș, să mă sinucid iar și astfel să revin. la revedere. pe ieri-ul de după sărbărotorile voastre infinite. nu vreau.