lebădă de oțel gonind prin zeama propriei
tristeți
mimând metalic moartea
atât nimic mai mult
și-apoi zăngănitul festiv al cenușii în cupe
la petrecerile de adio
când senzațiile puse în oțet pentru iarnă
comit revoluții
și noile cetăți se dărâmă
și pe planșetele proiectanților înfloresc
patimi însângerate
și-apoi orgia corzilor
și cele zece milioane de degete tremurânde
ale lui yngwie malmsteen
picurând pe treptele templului
în care preotul iuda oficiază
o nouă trădare
iar zeii se sinucid prin dinamitare
dar nu asta contează ci
acceptarea otrăvii căci
„numai cel bun moare tânăr
cel rău pare a trăi veșnic“