desigur e o deducție logică starea mea de a exista
și poemele astea fără mal nu se mai izbesc de timpane
nero a incendiat roma cu un singur vers după care s-a dus
să se sinucidă și nu s-a mai întors nici până în ziua de azi
ne ținem prin urmare axa lumii pe unde apucăm
fluctuând cu zborul fluturilor sub cerul gurii
pe aici nemurirea stă pe limbă ca un gândac de colorado
de o ronțăim cu cafeaua și țigara de fiecare dimineață
ori facem baloane din gumă de mestecat
însă ar trebui să ne fascineze mai mult tramvaiele
când Dumnezeu își face nod dublu la cravată

tu pășeai apoi cu tocuri de 15 cm pe nervul meu optic
ca pe o centură circulară însânserată de roșul minijupei
strivind cu sfârcul substanța cenușie de steaua al-gor și de tâmple
până secundele se răreau spre-a-i face loc să treacă mai departe
vag ireală sub privirile neputincioase ale lucrurilor
ce pluteau în preajma-ți când tocul ți s-a agățat
de emisfera mea stângă prea brusc răsărită pe stradă
și aproape să cazi din universul ăsta
te-am prins mâna să îți zic
„domnișoară
pe strada asta nu ar trebui să mergi așa de una singură și frumoasă
uite eu mă voi îndrăgosti totuși de tine secolul ăsta
să cădem împreună de pe acoperișul lumii
în următoarea generație de oameni”