de fiecare dată când mă împiedic alunec din lumea asta în alta
cu toți genunchii și nasurile toate julite până la sânge
mult mai bine era pe vremea pământului plat
în echilibru pe spatele unei broaște țestoase
și cred că ar trebui
de vreme ce nu se mai poate salva nimic din pământ
craniul meu și inima plate măcar în ceasul din urmă
doar că ele nu țin seama de lucrurile astea și își unesc liniile obscure
pe la spatele meu pe ascuns când deja nu mai poți face nimic
iar lucrurile încep să lunece pe circumferințe dintr-o lume în alta

odată o să mă așez în fața unei mașini de foarte mare tonaj
încât toate circumferințele vor trebui să se prefacă a fi linii drepte
pe a căror suprafață să se poată circula cât de cât decent
desigur tu nu vei mai putea să mă vezi dintr-o parte decât ca o linie
desigur tu nu vei mai putea să mă vezi din față decât ca un zid
chestii care mi se par extrem de dureroase de altfel

între noi doi nu ar trebui să existe nimic
chiar aerul mi se pare absurd între noi
de aceea niciodată nu am fost ecologist dimpotrivă
am considerat inoportună prezența aerului
moleculele de oxigen existând doar să despartă
cele mai strânse îmbrățișări ale noastre

va trebui să dispară oxigenul din aer
să dispară ozonul din aer
dioxidul de carbon din aer
aerul din aer să dispară
între noi să nu mai rămână
nimic absolut nimic
ca să te îmbrățișez în sfârșit
până la capăt

mai apoi o să vedem noi
cum facem să dispară nimicul
și absolutul de lângă el
să începem să respirăm unul
prin altul