Uneori te trezeai
cu o senzație vagă de sufocare,
iar neliniștea ochilor tăi
întredeschiși
îmi povestea în șoaptă la ureche
istoria aceluiași coșmar neînvins:


În inima nopții,
la mine în piept,
visez din vreme în vreme
cum se încleștează
frații tăi siamezi


într-o
îmbrățișare
aproape mortală-


unul cu degetele înfipte
în grumazul celuilalt.


Alteori, îmi ziceai
că ai visat cum pe mine
o umbră în somn
încerca să mă sugrume
și mă implorai atunci din tot sufletul
să mă trezesc și să-ți promit
că nu voi dormi strâns
în nopțile lungi de noiembrie.


Eu, ca de obicei, te linișteam,
spunându-ți că, oricum,
sub fiecare răsărit de soare,
agonizând, se mai stinge
câte un visător,
iar singurătatea fratelui său
îndoliat
își va zidi pe urmă infarctul
într-o inimă neagră
pe albul foilor de hârtie.


Din când în când,
noaptea,
la tine în piept,
frații mei siamezi
se încleștează


într-o
îmbrățișare
aproape mortală-


unul cu degetele înfipte
între coastele celuilalt...