În poziție lotus, el stă-nchis în trupul său de piatră.
Tu de pe-o stâncă îi arunci priviri de tristă cleopatră.


Seara vă piaptănă tăcerile cu mâna sa mulatră.


Te uiți la el supărată, vrei să-l vezi pe dânsu-ncercând...
și-n priviri îți sclipește, ca un pumnal, umbra unui gând.


Fără de vârstă, tras la față,
yoghinul condamnat pe viață


să-i numere pașii anonimi singurătății sale fără chip,
tot așa cum un clepsidru-și numără boabele fine de nisip.


Tu nu mai locuiești de mult în celula lui de sânge
și în ochii tăi apatici un pustiu de gheață ninge.


Inima lui nimeni astăzi uită dulci nimicuri să-ți povestească
în dialectul anemiei tale, într-o limbă păsărească...


Roiuri, roiuri de clipe solare pe fața ta palidă se petrec,
peste ovalul chipului tău care apune sub luminosul cerc


de purpură plutind pe deasupra Þării Soarelui Răsare.
Sucombă-n fața ta gheișele, mortal de frumoasă paloare!


Însă, acest yoghin cu trup de piatră, fără vârstă, fără chip,
îi numără deșertului său zilnic furtunile de nisip;


în meditații fără scop, el se vede dintr-o parte,
o umbră-albită de nesomn și-un corp frunzărit de moarte,


și-un ochi îngust, privind subțire,
căutând nimbul să-i admire


inimii ce uită să-i vorbească
prin stihia sângelui orbească.


Și eu contemplu cum te poartă pe recele său val
înstrăinarea-ntoarsă către limanul lui natal,


și tu îl strigi de pe faleză,
o, draga mea, în japoneză...