Au ruginit zilele
încolăcite pe toamna din noi
dar mustuind a rod copt adunat
din lacrimi și surâsuri trimise prin lume,
să se știe de noi,
că n-am zăbovit degeaba în doi.

Toamna din noi,
pe nesimțite a părăsit pe unul din doi,
lăsând greutatea-i din serile însingurate,
să treacă peste cearcăne de ochi obosiți
când plânsul le inundă timpul și spațiul.

Toamna ruginită,
trece și ea obosită,
ostoită în neputința de a se revolta,
spre iarna cea grea de inimă rea,
înghețând cu singurătatea în ea.