o priveam
stătea calmă puțin zgribulită pe
pervazul obiectului ce ne separă
eu așezat pe mormântul rece
cu mâinile pipăindu-mi amintirile
respiram mirarea din aerul ei
îmi vorbea repede
foarte repede ca și cum
cineva ar fi grăbit-o
ca și cum ea s-ar fi grăbit
eu niciodată
și îmi spunea că vine o vreme
când firul vieții se termină cu un nod
cu o întrerupere a nisipului din clepsidre
se bucura nespus de mult
că m-a găsit pe de-a-ntregul răposat
fără tălpi fără glezne fără genunchi
înfipt tot mai adânc în pământ
iar când ochii au fost astupați de țărână
și melcii au început să se plimbe pe creștetul meu
m-a apucat de braț spunându-mi
hai să te însoțesc până la un nou început
de pleavă se vor ocupa alții