Din când în când mă invit la
O cafea, așa, ca să mai stau de vorbă
Cu mine însumi.

Mai flecărim, mai tăiem
Firul în patru
Îi facem nod și-l tăiem din nou
Apoi împarțim infinitul în două:
Tu
Și restul lumii.

Evident, cu mine însumi
Nu pot vorbi în contradictoriu
Despre lume și viață, pentru că
Aș muri de plictiseală, nu ?
Că, doară
Ce-ar mai fi de zis ?

Lumea este așa de mică, însă, în comparație
Cu tine, universul meu nespus
Netrăit și necunoscut
Izvorul tuturor speranțelor
Și călăul majoritații viselor.

Și de fiecare dată când vorbesc
Cu mine însumi, despre tine
Mă cert îngrozitor
Îmi arunc în față cele mai urâte vorbe
Și-mi vine să-mi trag palme.
Noroc că cel mai deștept cedează
Și suduind îngrozitor
Îmi întorc spatele și-mi promit să
Nu mai deschid subiectul
Niciodată.

Și uite așa în fiecare zi.