Câmpia e semănată cu lumini,
Atingerea lunii
Naște flori nemuritoare
Și-o verde hlamidă înfloritoare
Mătură unda argintie
A Glavaciocului
În blândă șerpuire
Printre sălcii pletoase,
Stufoase și umbroase.

Sunt copilul născut
În sat de câmpie,
În Purani de Videle.
Mi-e dor de ulițele colbăite,
Mi-e dor de muzica
Cântată la cobze hărăzite
Ce se-nălța în amurg
Până în alte dimensiuni.

În razele de lună
Ce poleiesc Câmpia
Reînvie strămoșii, părinții și bunicii
Îmbrăcați în straie de sărbătoare
Ca pentru Hora de duminică,
Hora din Poiană.
Câmpia,
Mamă plină de dor
Blândă,
Misterioasă
Cu brațe verzi și răcoroase
Îi strânge la piept
Cu drag și cu respect.
Când lumina lunii apune
Strămoșii dispar în liniște
Iar Câmpia redevine
Tăcută și singuratică
Se retrage în sine
Acoperindu-se cu roua
Unui mare început
Al unei noi zile…
În zori, ciocârlia
Înalță tril de bucurie
Peste Purani, peste Câmpie.
Mi-e dor de copilărie…