te-am așteptat anotimpuri întregi și-a venit vara
cu pașii de praf, de moloz de pe străzi, cu tălpi negre de soare și oja sărită pe unghii
probabil din cauza mării sărate, pe care n-am apucat s-o sărut anul ăsta.
m-a cuprins o moleșeală totală, de fruct copt, pârguit,
o căldură sufocantă mi-a aspirat toată dorința de-a trăi
sau, scuze, cred că ai fost tu ăla
m-am împotrivit plimbându-mă tot desculță prin ploaie până ai secat și norii
și mie tot îmi ardeau tălpile.

stăteam într-o zi pe trotuar, așa, fără nici un scop, aș fi băut apă dar doar îmi plimbam degetele pe buze
te-așteptam cred și-atunci dar cu melancolia cu care aștepți toamna
ca atunci când râdeam nebunește sub culorile ei și șoselele erau două dungi albe, marcaje ce despărțeau râsul meu de al lumii.
mai fericită atunci, cu altcineva, decât pe trotuar, ținându-ți de mână absența.

nu mai vreau să-mi umezesc buzele când pot bea fluvii întregi. e dreptul meu
până când să nu mai trăiesc?
toamna și eu...aceeași nevoie de a începe.