pasăre fenix fără vaier dă stingerea
cine stoarce tăcerile decât cel uitat
de lumină-n cuiele foamei de sine
nu scânci privește
afară-i lumina nespânzurată
singurătatea treieră-ntunecimile pieptului
clopote albe trase de vânt ca de viață
își cultivă sforile tari
ca pe niște simțuri esențiale
piatra filozofală bolborosește
undeva între suflet și trup
umerii încarcă cenușa
asmut poezia să-mi spună
că viața-i neterminată
eu pelerinul din razele
facerii albăstrimii în care
se-arată sfântul incendiat de cuvinte
pentru prima ca ultima oară
roagă-i-te