Iubesc Câmpia
C-o dragoste ciudată…
Mi-i dragă pacea ei
Statornic așezată
Cu datinile-i sfinte
Din timpuri ce-au apus
În dorurile inimii
Cu toate mi s-au strâns.
Iubesc
Nopțile-i cu lună plină
Când înfloresc florile-n grădină
Iar greierii cântă de zor
La măiastrele viori.
Mi-s dragi
Dulcea legănare a pădurii
Și a holdelor, hlamidă aurie
Ce se întinde…
Cât vezi cu ochii pe câmpie,
Și casele adunate laolaltă
Ca sfatul bătrânilor de altădată.

O, draga mea Câmpie
Iubită mamă, drăgăstoasă
Iubesc la tine dărnicia
Și copilăria mea frumoasă…
Adeseori, când te revăd
În ochii tăi îmi scald privirea
Și în limbajul tainic de-altădată
Începem convorbirea.
Copilul care-am fost
Te-mbrățișează cu dor
Apoi visează…
În vis el vede-o sărbătoare,
E hora din Poiană
Unde fete frumoase
În cozi cu câte-o floare
Vorbesc despre iubire,
Sunt vesele, dansează.

Mă simt o frunză
Ce, odată
S-a desprins
Dintr-un bătrân stejar,
Zburând prin lume
Pe aripi de vânt hoinar…
De ger și de-arșița dorului uscată
Până la Marea Neagră am ajuns
De furtunile vieții purtată.
Am poposit pe țărm
Unde un mândru palmier
Se înălța semeț
Cu frunze-n evantai.
Iar briza mării
Duios îl dezmierda.

Revăd frunza,
Apropiindu-se sfioasă
Frunza pribeagă ce
Palmierului i-a spus:
La tine-am poposit
După o lungă pribegie
Căci de părinți , eu m-am desprins
Din fragedă copilărie.
De mică rătăcesc
Străină prin lume,
Te rog, în frunzișul tău
Aș vrea să mă-adăpostesc.
Am nevoie de odihnă…
În fiecare seară
Am să-ți spun povești
Din drumu-mi cunoscute.


Sunt mândru copac
De Dumnezeu hărăzit
Spre cer să mă-nalț,
Prin evantaie verzi
Să-i sorb Lumina.
De soare sunt iubit
Iar marea-i cu unda rece
Zilnic, îmi scaldă rădăcina.
Vino, străino,
Adună-ți puterea, răbdarea,
Primește răcoarea
Frunzișului meu,
Trecutul tău,
Tu, uită-l!
Străină pribeagă ai fost
Acum eu îți sunt adăpost
Prieten și umăr la greu,
Eu îți promit, voi fi mereu.