Prin dilatarea pupilelor.
Atingem pragul dinspre rădăcina viselor.
Intrăm pe poarta sentimentelor.
Simțim mireasma și aroma rozelor.
Udate de izvorul veșnic al suspinelor.
Ne bucurăm de farmecul sălbatic al peisajelor.
Ce răzbat pe luciul limpede al apelor.


Și din hipnotismul aureolelor.
Se aude cântul dulce al menestreilor.
Sub căderea tomnatică a frunzelor.
Ne extaziem la zborul lin al lebedelor.
Mersul pe vârfuri al balerinelor.
Strălucirea stelară a diamantelor.
Ce se reflectă în ochii domnișoarelor.
Ce cad ușor pradă ispitelor.


Și zâmbetul firav se simte amenințat.
Atunci când chipul e veșnic încruntat.
Iar din ochii negri ca două măsline.
Plini de lacrimi ca niște cupe adamantine.
Ce se scurg precum niște izvoare cristaline.


În dragoste putem fi simpli pasageri.
De nu suntem atinși de îngeri.
Și nu simțim cum sângele prin vene fierbe.
Iar toate într-un final prin vorbe,
ajung prin adierea ușoară a vântului.
Și binențeles prin ajutorul aerului.
Cel expirăm și inspirăm.
Când noi de dragoste ne îmbătăm.
Ne ajunge până la urmă în profunzimea sufletului.
Spre sâmburele iubirii din centrul inimii.
Ce stă de pândă în calea patimii.
Iar pentru a înteții focul din lampa dragostei.
Avem nevoie de scăpărarea unei scântei.
Scânteie ce transformă iubirea într-un vulcan.
Așternută mai apoi de cerneală într-un roman.
Iar ca o privire din altă latură și altă perspectivă.
Pentru sentimente de iubire nu există alternativă.
Dragostea în veci nu va fi 3D și nici fictivă.
Iar sentimentele nu pot fi trucate, imaginare sau virtuale.
Atunci când ele există, credeți-mă că sunt reale.