Eu am rămas la fel, ca altădat`
Cu gândul doar la tine,
Trecând prin timp nu te-am uitat,
Însă-am uitat de mine.

Acum poate că-i prea târziu
Visu-mi să se-mplinească,
E toamnă-n suflet, prea pustiu,
Speranța să-mi renască.

În piept și azi mai simt vulgar
Acele rădăcini înfipte,
A unui pom imaginar
Sădit în clipe rătăcite

De ochii tăi, adânci și clari,
Umbriți de patima iubirii,
Ce propagau în ochii-mi mari,
Imens, regretul despărțirii.

Zadarnic mâna rătăcesc
Prin ramurile goale,
Spre-acel frunziș nepământesc
Ce-i rodul umbrei tale,

Privirea mi-o cobor încet,
Învins de amintiri placute,
Iar pașii îmi adorm discret
Pe frunzele căzute.

Deși convins că te-am pierdut,
Așa voind destinul,
De ce nu vrea să te și uit
Și-mi prelungește chinul,

Lăsând din visuri să trăiesc
Scăldate în speranțe mute,
Cu gândul c-o să regăsesc
Apusul dragostei pierdute.

Aș vrea destinul să-l înfrunt,
Realul să-l privesc în față,
De ce s-aștept și să mă mint
C-o altă dimineață,

C-un soare cald, răscolitor,
Sfidând vântul tomnatic;
Să uit că sunt un visător
Și-un nesfârșit romantic,

Care mai speră îndârjit
Trecutul să-l atingă,
Ne-nțelegând că un sfârșit
Pe toate le alungă.

Mă simt zdrobit de la-nceput
În lupta cu destinul
Și-alerg la tine în trecut,
Uitând din nou declinul

Unei iubiri înfiripate
Aproape din nimic,
Dar care merge mai departe
Pe-același sens unic.

Mă-ntreb, apoi, ce va urma
În viața-mi zbuciumată,
Dacă destinu-ți va-ndruma
Noi pași, ca altădată.

Atunci, din nou mă mint frumos,
Redevenind romantic,
Privirea mi-o ridic de jos
Și gândul singuratic

Mă face iarăși ca să sper
Că vom fi împreună,
Þesând mereu acel mister
În nopțile cu lună.