O întâmplare de demult,
ÃŽi voi da acum aripi
Despre o fata ca-n povești
Și-un întuneric falnic

ÃŽn ai ei ochi de-un verde fin
Se regăsea tot ramul
Iar părul negru pân' la brau
Cădea în valuri, valuri

Se duse vestea încotro
De fata cea frumoasă
Veneau la ea de peste tot
De-ar lua-o de mireasă

Ea însa se îndepărta,
Zâmbind preacuvioasă
Iar ușa grea o închidea
Lăsând speranța moartă

Așa se întâmpla mereu,
Veniră multi, plecară
Dar regele auzi de ea
Si el dori s-o vadă

Alaiul mare, împărătesc
Veni la a ei casă
Si regele cand o vazu
O luă a-i fi mireasă

O tu, craiasă din povesti
Făptura preafrumoasă
Dă-mi mâna, vin cu mine acum
Să-mi fii împărăteasă

Dar fata nu zambi deloc
Și chipul împietrise
Caleașca ce o luă din loc
Nu o ducea spre vise

O lacrimă încet se scurse,
Știind ce se petrece
Odaia ei de catifea,
O inchisoare rece

De-acum încolo eu voi fi
Doar o statuie tristă
Voi sta pe tronul tău de lemn
Dar nu-ți voi fi iubită

Și din odaia mea din turn
Dau ultimă strigare
Speranță la iubire a fost
Dar am pierdut-o în zare

Al ei glas rău, purtat de vânt
Se duse, se tot duse
Si prin amurgul sângeriu
În negură apuse

Un râu de foc a despărțit
Durerea ei cea mare
Și jos in haos poposi
A ei tristă strigare

Pe tronul lui de osândiți
Un tânar mort tresare
Cu buzele lui sângerii
Și ochii negri tare

Pământul se cutremură
Si ape clocotiră,
Iar tânarul se inălță
Și începu să vină

În noaptea grea și fără forme
Al ei suspin, răsunet
Odaia ei o apăsa
Și o golea de suflet

Iar el se prefacu acolo
Și ea privi speriată
O… prințule de foc!
Sfârșește a mea viață

Tu, suflet încercat
Cum nimeni altul n-are
Urmează-mă pe al meu drum,
Eternă desfătare

Fata privi tânărul rece
Cu fața ca de lut
De-o frumusețe simplă, clară
Și glasul priceput

Dar când el îi întinse mâna
Un tremur răbufni
Cu întuneric fu totuna
Și tânărul pieri

Într-un fir lung de foc și pară
El fu atras și dus
Într-o cădere rece, goală,
Spre locul din apus

Și aruncat în râul morții
Încet, încet se scoală
Era în fața răutații
Spre a da socoteală

Tu, fiule, ai încălcat
Eterna socoteală
Tu ești faptură din păcat
Și nu urci sus, afară

Eu, Ahriman, îți sunt
Și tartor și părinte
Ascultă tot ce am de spus
Și fii cu luare-aminte

Noi suntem negrul cel dintâi
Și noi vom sta de-a pururi
Jos, în abisul fără fund
Spre a conduce chinuri

Nici tu, nici eu, nu avem dreptul
Să ne-arătăm la față
Ei nu au voie să cunoască
Nimic din ființa noastră

Iar tu ce vrei de la un om
Iubire? Ce prostie
Al întunericului domn
E rece pe vecie

De vei urca din nou acolo
Regatul ți-e departe,
Vei deveni un om, ca ea
Și vei cunoaște moarte

Pe tronul lui de osândiți
Greoi, el se întoarce
Dar ochii ei verzi ca un ram
Îl atrăgeau spre moarte

Iubite stins, prinț din păcat,
Să fim doi pe vecie
În sufletul meu eu te țin,
Și vreau să fiu ca tine

Negându-și firea întunecată,
Plecă spre a o lua
Tunau și cerurile sfinte
Atunci cand el pașea

Și aparu-n odaia ei,
Ea nu privi speriată
O... prințule de foc!
Sfârșește a mea viață

Dar Iadul tot nu îl lăsă
Îl luă și-această dată
În râul cel de foc căzu
Din negura cea deasă

Tu, fiul meu, te-ai dus
Riscându-ți nemurirea
Ai urcat iar acolo sus
Spre a-ți afla pieirea

Tată, voit-am să mă duc,
Nu pot a-i sta departe
O, tu, stapân întunecat
Trimite-mă la moarte

Și dintr-o data fu trimis
Sus, in odaia ei
Dar ce văzu il împietri
Lasându-i ochii grei

Pe patul lat, cu baldachin
Statea ea, calmă, mută
Din mâna ei căzu ușor
Sticluța de cucută

Tu... ființă rece și grăbită
Speranțele deșarte
M-ai lăsat singur pe pământ
Și purtător de moarte

Iar haosul ținea acum
În mâna lui o fată
Jos, în împărăția lui,
O nouă condamnată.