E primăvară și mai e buchetul de fete rătăcit la șosea departe de poarta externatului. Fruntea le sboară înainte ca o identitate a tinereței. Râsul mai obraznic și mai nepotrivit "momentelor grave" de care ne asigură cotidianele în editorialele dirijate. Dar focul bengal nu rămâne încuiat în inimile de șaptesprezece ani. Rochiile flutură discret. Numele vostru e un număr matricol deasupra încheieturii fragile a cotului.
Domnișoarelor, vă iubesc. Aș vrea să vă spun multe dar, deși tinere, nu aveți timp.


Nici nu se cade să știți că evoluați și în arterele mele. Niciun cuvânt mângâietor nu se cade. Vremurile suferă de hipertensiune. Sînt lupte în poziții arici, sînt bătălii elastice, sînt metafore pentru sângele cald. Vouă nu vă pasă de Stalingrad. Pentru mine e o nădejde. Acolo presimt sfârșitul negrului început la solstițiul de vară 1941.