În partea de nord a târgului,
printre barăci
e o permanentă umezeală. Negustorii de haine, obosiți
trec de pe un trotuar pe altul.
E târziu
plouă
de când am venit în strada asta, plouă
parcă n-ar ploua decât pentru mine,
parcă s-ar termina respirația în pietrele străzii
și n-aș mai exista decât eu.

Casele s-au cocoșat în pământ,
alaltăieri s-a mutat în cartier o pensionară maniacă,
de la fabrica de postav au fost concediați 4 lucrători
și-ncolo nu se schimbă nimic, e târziu – numai.

Poate că e bine să nu ne mai iubim
poate că e bine să plecăm din oraș
pentru a cunoaște bucuria elementară a picioarelor desculțe,
pentru a înțelege calitățile economice ale porumbului.

Ochii – dacă mă uit în ochii tăi văd cadavrele unor epoci epuizate,
-începi să semeni cu o bucurie care a fost
-începi să fi abstractă ca un meridian;
la gară au sosit azi 4 tone de petrol
în aer miroase puternic a dragoste,
dar rămâne un singur lucru interesant:
să părăsim odăile pentru a deveni oameni.

Cerul e brun, cerul e plictisit că o tavă
transmisă întâmplător,
în partea de nord a târgului canalele sunt obosite,
canalele râd printre grătarele lor
cu zeamă grasă, inconștientă, regeneratoare.

Totuși viața începe din altă parte,
viața începe din arterele mele,
din pumnii mei
și se continuă prin creierul meu spre regnul dinamic al viitorului.

Mă îmbrac liniștit,
dimineața mi se pare simplă
bună,
frumoasă,
în patul meu cu rufe curate
adăpostesc iarbă proaspătă în palmă.
Uite aici mulajul trupului tău,
uite unghiile primilor oameni
vin cu niște degete să-mi mângâie gâtul,
vin să mă sugrume.
Aș vrea să urăsc pe toți îndrăgostiții din lume,
să urăsc pântecul tău care n-a mai dat rod,
carnea intactă a coapselor tale
de femeie pitică, cenușie,
aș vrea să urăsc brațele întinse în aer,
brațele sterpe, disperate –
dar nu pot.
Ne-am falsificat viața cu o introducere în filosofie
și nu rămâne decât un singur lucru interesant:
să părăsim odăile, pentru a deveni oameni...