Să nu lași florile să plângă sau pomii fără adieri
Minunea mea, tăcerea mea, amurg al clipelor de ieri,
Cu aripi sincere și calde să nu ucizi când peste cer
Zărești o umbră de durere din sufletul rămas stingher,
Și nu clipi cu ochii umezi să-ți cadă lacrima în zbor,
S-ar rătăci de-a mea privire și-ar deveni a tuturor.

Să nu lași florile să plângă când fluturii s-au rătăcit,
Ei sunt oglinda amintirii în care singură-ai privit,
Sosirea ta la mine-n suflet e un miracol nevisat
Și tot pustiul dintre gânduri a dispărut ca un oftat.
Te strâng puternic între gene, nu spun nimic și nu tresar
Dorind această zi să fie doar ea pe veci în calendar.

Să nu lași florile să plângă, s-ar ofili de-atâta dor,
Între noi doi s-ar stinge clipa, strivită de-alții sub picior,
Șoptește-mi dacă se-nnoptează sau dacă păsări au trecut,
În mine tu devii stăpână peste copacul necrescut.
Privește-mă, minune sfântă și lasă-ți pletele în vânt,
Iar mâna pune-o peste frunte, să vezi ce simt sau cine sunt.

Să nu-mi lași cerul fără stele, să nu-mi lași sufletul sărac,
Am mâinile ca două ramuri din trunchiu-aceluiași copac,
Nu vreau să vină vreo furtună să ne despartă pe-amândoi
Rănindu-ne pe fiecare cu nenorocul dinspre ploi,
Tu ești minune, ești tăcere, ești visul ce s-a prelungit
Când hergheliile de gânduri pe alte țărmuri au fugit.