și va încerca să vadă
prin ochi de porțelan
semințe reci, lemnoase
ferestre prinse-n ram

mâinile lor s-au strâns ca niște zale
de gleznele mele, de gleznele tale
de gleznele-oricui se înșirau o dungă de cretă
un șir de măști pictate cu ceară pe osaturile feței
[...]
o artă în sine, ceva volatil și perfid
deschizând răni în orice mână, orice privire
guri știrbe, oarbe
orice cădea din sine
împletind și mai bine frânghia lor strânsă
pe gleznele mele, pe gleznele tale
pe gleznele-oricui se-avânta prinși de soare

și va-ncerca să vadă
ferestre prinse-n ram
semințe reci, lemnoase
prin ochi de porțelan

gleznele lor s-au strâns ca niște zale
de mâinile mele, de mâinile tale
de mâinile-oricui se-ntindea sub soare
prin umbra ce ardea cu străluciri de sare
iar ei ne tăiau cu ciobul privirii-ntr-o parte
și ne striveau cu călcâiul
trăirile noastre
[...]
iar între ei și noi o ceață densă eroda
de respiram din ceruri cu gurile deschise
prin care ei suflau o frânghie de vise
și-otrava ne ardea ca plumbul printre oase
prin carne, printre gânduri și cărămizi de case

și va-ncerca să vadă
prin ochi de porțelan

o sârmă ce-a fost cândva o coardă
iar vocea ei amestecată-n larmă
un pumn de cuie aruncate peste poartă
pline de sânge
[...]
tu
strângând așchii din povești ce vin
ca păsările în fuioare-vârtejuri
și smulg din carne și suflet și sânge și umblet
și tot ce-apucă cu ciocul lor strâns,
iar totul se-ntinde ca o pată în pânză
un prunc
pune mâna curată
și zâmbește parcă-ar plânge
cu atâtea regrete
prin venele firave și strâmbe

ferestre prinse-n ram
semințe reci, lemnoase

peste soare
frânghia oglindind pruncul-femeia deopotrivă
își trecea mâna printre șuvițele-i moarte
peste ceruri atinse
(tot mai strâns) legănându-și încheieturile-agale
iar peste gâtul ei delicat și moale
o salbă îndelung foșnitoare de tigve albe și goale
străluceau ca o podoabă de vise
rânjind spre paradisul multiplu