Erau niște trepte pe care nu le-am mai urcat
Și nu le-am mai coborît, o hrubă, dar și un salon de primire
Unde tusea e un atu al distincției, un cîntec
Permanent, insidios, profund, eretic,
Unde rolul meu se reducea doar la a servi
Pe tăvi de argint pahare de șampanie cu picior elegant,
Privind prefăcut pe fereastră cînd glumele
Nu trebuiau să fie auzite de unul ca mine, oploșit
Prin rezerve în care noaptea e zi și noapte de veghe,
În care și-acum ca și-atunci un geamăt se-aude
Nu numai cînd noaptea se lasă, ci ziua,
Cînd noaptea-i plecată de mult și febra doar horcăie
Fără putere în gîtul slăbit de-o ciupercă bizară
Care-și întinde sporii pînă-n trahee și chiar mai încolo,
Cînd puțini mai rămîn să răspundă la telefonul din hol,
Care sună și nu se lasă și sună pînă cînd
Te duci furios și ridici și le spui să-l aducă la morgă
Unde-i mai rece oricum și se păstrează mai bine,
Doar că morga nu mai lucrează în tură de noapte,
Că-i noapte, ce naiba, se vede la geam,
Și morții doar ziua, nu noaptea, se taie pentru autopsie,
Iar ăștia nu-s morții ce plutesc alene pe Gange,
Nu-s morții Revoluției risipiți în dușmănie pe caldarîm,
Nu-s morții din savanele sud-africane
Întinși pe sub baobabii puternici,
Și în orice caz noaptea nu se mai lucrează la morgă,
Unde pe bune poți sta de vorbă cu niște stafii drăgălașe
Îmbrăcate aiurea-n cearceafuri ca-n filmele proaste
La care nici copiii nu mai tremură-n săli ce miros a petrol,
Un sanatoriu de vis,
Anume înălțat în pădurea în care te pierzi
Cînd vrei să mai uiți cîți mai sînt în viață
Pe-aici făcîndu-și plimbarea,
Chiar dacă nu mori și telefonu’ ăla sună întruna la morgă,
Din pămînt, de departe desigur,
Că numai acolo avem telefon,
Chiar pe masa slinoasă de beton,
Un telefon roșu la picioarele vinete
Ale ultimului venit încă de as’ noapte,
Cînd nu mai terminau de sunat
Și-atunci am spus și eu cu năduf, trezit la o oră tîrzie,
Că-s Alter Himerus, asistentul de la morgă,
Și să-l aducă odată.
Iar ei l-au adus și-au dat și de băut că se jenau de drenaj,
Deși le spusesem să nu-și facă probleme,
Însă ei și-au făcut probleme sau ziceau numai așa
Ca să-mi facă mie plăcere.
Nu știu, aici în Simpson, nu departe de hotelul Birdsville,
Am luat-o aiurea peste dunele roșii, fricos,
Îngîndurat, dînd cu piciorul unui craniu rătăcit prin nisip,
Cum ai da cu picioru’-ntr-o cutie de conserve
Undeva pe o stradă din marginea Romei
Cînd te plimbi cu iubita pe sub porticuri și muri.
Aici caut o șopîrlă anume cu limba albastră
Și-o floare mov cu foile pline de apă,
Să gust și să spun fără să mă sinchisesc de tehnica literară:
“Aș vrea să-ți rostesc numele Doamne,
Dar e un timp în care numele Tău e pe buzele tuturor!”.
Mi-e milă puțin de cei care-n mine mai cred
După ce ani de zile-au văzut cît de puțin se leagă în viața-mi
Și cît de mult păgubesc ei rămînînd pe aproape,
Întinzăndu-și gîtul după ce-ar fi să mai vină,
Departe, printre ruinele roșii ale unor temple budiste,
Unde se vede templul Angkor din Pagan, încă-n picioare,
De-aici de departe dintre tufișuri,
Unde stau și aștept să mă sune iubita de la Rangoon din Birmania,
De la Strand Hotel, pe unde-a trecut și Kipling
Și Maugham, iar eu niciodată,
Amestecat în șuvoiul de indieni care se scaldă în Gange,
Prins fără ieșire într-un entuziasm pe care nu pot
Să-l împărtășesc și zîmbesc numai sau stau serios după caz.
Să intri în comă cu sentimentul
Că faci un lucru esențial pe care prea mult l-ai amînat,
O viață întreagă, fără să mai poți ridica receptorul,
Deși e foarte aproape de picioarele tale desculțe,
Cum stai să te odihnești pe masa de beton,
Să intri în comă ca și cum ai scrie în sfîrșit
Cartea pe care-ai visat-o,
Pentru care gîndeai că te vor invidia toți nouăzeciștii
Și toate nouăzecistele din lume,
Ãsta da postmodernism,
Așa mai zic și eu să vorbim despre intertextualitate.
Mă văd forțat de împrejurări să revin
La ceața care făcea din acoperișuri
Niște prezențe oculte ale unui imperiu de ftizie,
Un loc la care nu știu cum se face
Că nu pot să mă-ntorc niciodată cu adevărat,
Căci nu mor și nu trăiesc din fărîme de milă,
Nu sînt un pacient numai bun de arătat la studenți,
Nu scriu în jurnal că mor de drag de poezie.
Beau apă și eu din căușul palmelor,
Ca toți ăștia, intrat în Gange pînă la brîu,
Intrat în comă din iubire,
Cu iubire în suflet și dragoste-n inimă, plutitor,
Deși mă-ntreb de unde atîta discreție la unii care nu scot
O vorbă.
Să fi văzut ideograma roșie de pe stela imensă
De lîngă Xiamen, în muntele Putno?
N-aș fi putut altfel să fiu rănit azi
De-un pic de vînt primăvăratic, posomorît în Mongolia,
Posomorît pe malul tumultuosului Saluen,
Aruncînd cu pietricele în valuri,
Posomorît, e clar, posomorît și fără iubită.
Ar trebui să-mi repet tomografiile
Și să dau niște spute în fiecare dimineață,
Să nu mai aibă nimeni de comentat nimic,
Dar prefer să stau aici și sanatoriul să plutească în zbor
Pe deasupra capetelor pleoștite ale criticilor
Și istoricilor literari,
Iar în ce privește telefonul,
Telefonul n-are decît să sune-n prostie,
Că tot nu-i nimeni viu să răspundă,
Așa că anulez comanda și mă-ntorc pe partea cealaltă
Cu speranța secretă că voi muri, străin într-un hotel din Lima,
Nu fără ironie, așa cum stă bine
Unui nouăzecist care-a inventat himerismul,
Dar știu că mîine, mîine de dimineață cînd va fi dimineață
Și soarele va răsări, voi bea o limonadă-n avion,
Cu panglică neagră la rever, întrebîndu-mă
De ce nu răspunde nimeni niciodată cînd sun.