mai știi diminețile ălea în care ne trezeam numai ca să ne iubim?
toate culorile răsăritului pe pielea ta
priveam prin tine vama
tu erai scoica prin care ascultam marea
și nisipul pe care mă întindeam leneșă ca să mă încălzească
mai știi diminețile ălea în care toamna părea raiul
și iarna zăpada se prelingea pe umbrele noastre de pe asfalt?
cutia de-atunci nu avea pereți în ea eram liberi
liberi și cu încheieturile deschise
prin ele ni se vedeau ochii

sângele meu avea pupilele mari știa cum să ajungă la tine

azi ce rost are să vorbim despre azi
cutia în care stau acum are pereții roșii și ochii mei sunt roșii
și pielea mea e roșie
dar în vene nu mai am sânge
am numai regrete numai regrete
încheieturile mele sunt cusute cu ață de doliu
în cutia asta nu mai e răsăritul și nici apusul și nici pielea ta
sufletul meu a orbit
întunericul ăsta roșu și zgomotul de afară
mașini în viteză și oameni țipând
toți se închid în mine și înjură

și dacă mi-ar ghici acum o țigancă în palmă
mi-ar spune că viitorul e roz
și nimeni să nu știe că eu nu mai suport lumina și nu mai pot să-ndur întunericul
și nu mai pot purta carnea asta roșie și ochii ăștia orbi
și mâinile care nu mai știu să mângâie
și buzele care nu mai știu să iubească..

iluziile-s o boală iluziile-s cancerul sufletului meu

m-am gândit atunci să-mi fac pielea jurnal
să rup câte-o bucată și să scriu pe ea cu unghiile
și când nu voi mai avea ce să scriu
să-ți conturez ochii și buzele și palmele și pașii care se întorc spre mine
povestea asta nu mai are sfârșit așa cum tu nu-ți mai amintești începutul
și cum îmi spuneai că iubești

nimic din noi nu mai trebuie iubit
nu-mi mai rosti niciodată numele nu-mi mai șopti niciodată numele nu-mi mai striga niciodată numele
mâinile mele nu mai pot scrie și nu mai pot desena în nisip iubirea