la cinci dimineața bunică-mea ne punea traista în mînă
să le îndesați bine mamaie spunea
ăia mai mari avea saci de rafie
porneam tăcuți zece minute de mers pînă la gardul cap-ului
ne piteam în fața spărturii pînă ce umbra paznicului cu pușca în mînă
se făcea tot mai mică
eu ziceam că umbra asta e un morcov pe care îl ronțăie iepurii de aia nu se mai vede
și doamne ce de iepuri erau pe vremea aceea
ăia mai mari făceau un semn
ne așezam în genunchi și rupeam cît mai multe frunze de sfeclă
cîmpul semăna cu o spinare de taur
cînd se întorcea paznicul mă apuca tremuratul
lăsam totul baltă și fugeam ca păduchele calului
uram gîndacul ăla care ieșea din pămînt cînd puneam gunoiul în roabă


s-o îndesați bine mamaie
să aibă vacile frunze de sfeclă mai multe
ăia mai mari făceau un semn ne strecuram prin spărtura gardului
lăsam spinarea de taur în urmă
săltau sacii de rafie pe grumaz eu nu puteam nici măcar să-i urnesc
de aia mi se părea că ăia mai mari sînt niște uriași blajini
care dau mîncare la animale
în urma lor tîrîiam traista grea pe pămînt
în urma mea o dîră lungă
o auzeam pe bunică-mea nu mai sta încruntat
c-ai să rămîi încruntat și-o să ai pe frunte o dîră
m-am opintit și-am urcat traista în spate
să nu care cumva să las pămîntului urme

s-o îndesați bine mamaie
și bine am îndesat-o
ăia mai mari au plîns-o o noapte
i-au tras țărîna pînă la gură
s-o îndesați bine mamaie
să aibă pămîntul mai multă căldură
le-am spus

la cinci dimneață îmi iau traista în mînă
pornesc tăcut zece minute pînă la marginea zilei
mă pitesc în fața spărturii mă așez în genunchi
paznicul a murit l-a sufocat în somn propria-i umbră
îndes bine traista cu oameni
și doamne ce de oameni nu mai sînt în vremea asta
mă opintesc o ridic în inimă
să nu care cumva să las pămîntului urme