Ai murit și te-am acoperit cu cerul,
să-mi fie sprijin pentru aripi...
Potop de grindină, a fost să-mi frângă zborul
născută din teama-ți fără margini.

Ce nu-nțelegi?
Eu sunt doar clown-ul
ce își cânta iubirea-n piețe...,
un saltimbanc ce ai lovit cu pietre
crezând că are mii de fețe.

Pe eșafod, zdrobindu-mi aripile și-așa frânte,
Din disperarea de a-mi diseca pe viu durerea,
ai reușit ca teama să-ți dispară
Acoperindu-ți trupul cu veșmânt de doliu...
și-nsângeratul suflet,
cu lințoliu.

Ce nu-nțelegi? Că teama ți-a fost armă?!
Te-ai sinucis iubito...
și-acum ești moartă.

Acum..., ești doar stăpâna visului, ce-noată-n lacrimi
sclipind ca stelele, în cerul lumii mele...
atâta timp, cât mai există-n noi speranță
că-n inerția aripilor căzute fără vlagă
se mai ascunde încă, un strop de viață.