Ca un copil cu urechile lipite de ceafă zăceam într-un pat Din când în când
venea cineva deschidea fereastra Când pleca păsările năvăleau în odaie
Îmi aduceau apă îmi răcoreau fruntea Odată a venit pasărea-mireasă cu
pleoapele arse de arșiță




cine ești tu(mă întreba) cu un ochi mai albastru mai trist Cine ești tu care zbori
fără aripi gătit cu haine de rândunică Și ce cauți aici între ceață și ceață
unde ochii mei te privesc ca de safir




corul de păsări cânta se rotea pe deasupra noastră când au năvălit în cameră
veghetoarele cu ciomege Mulți coriști au căzut ele îi înghițeau cu pene
cu tot doar oasele încercau să și le scoată din gură cu degetele




noi doi am scăpat și de atunci viețuim tăcuți
în ungherele cele mai neumblate ale clădirei




camera 417






* Sora Fântână; Editura Eminescu; București; 1995