"Și uite-așa - zicea domnu-nvățător -
discutând, iese adevărul!"...
Și discutam, și ziceam, și vorbeam,
și eu ziceam DACÃ, și tu spuneai POATE
și el zicea CÂT DE CÂT. Și apoi
a mai zis cineva ceva, un cuvânt tremurat,
ori un cuvânt obligatoriu:
MÂINE ori PÂINE, sau așa ceva...
Și toți ne uitam în pământ, într-un punct
de unde, împingând ușor câțiva bulgări mărunți,
urma să se ivească un colț roșcat-verzui
apoi un lujer subțire,
care nu trebuia să depună nici un efort
spre a-nflori, pe loc, sub ochii noștri...


Și discutam mereu, și ziceam, și vorbeam -
"dar, fiți atenți!" - spunea domnu-nvățător -
"trebuie să stăm la o distanță egală
de lucruri, de NU și de DA!" -
și eu ziceam OARE, și tu spuneai ÎNSÃ,
și el zicea UNA-ALTA, și vorbele
se-mbrânceau unele pe altele,
și ardeau enorme iluzii și gânduri mănoase
iluminând până departe, astfel că
discuția părea lâncedă și fără picioare,
și tocmai de aceea apăru, ca un strigăt puternic,
nevoia mișcării, risipindu-ne
într-un umblet înfrigurat, în zigzag,
cu ochii deschiși, cu ochii-n pământ, căutând...

Și eu spuneam TOTUȘI, și tu spuneai PARCÃ,
și mai căzu un cuvânt tremurat, ori
un cuvânt de taină, ÎNDOIALÃ, sau așa ceva...
Și umblu de-atunci mereu cu ochii-n pământ,
ca nu cumva să calc floarea ascunsă,
și sfredelesc cu privirea toate pietrele
și le-azvârl din drum, dar sub ele
sînt râme și viermi lucioși
și gângănii păroase, cu mii de picioare -
și altfel nu mai umblu, decât cu ochii în jos,
puțin adus de spate, cu băgare de seamă,
căutând...

Și cine nu știe, mă crede năuc
și gârbov, ori poate chiar înfrânt...
Dar eu spun mereu TOTUȘI, și pe tine
veșnic te-aud zicând POATE,
și el zice într-una OARE...






* Nevoia de cercuri(1966)