agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2009-10-25 | | Înscris în bibliotecă de Bot Eugen Iulian
Uitasem de mult că respir, că aerul
mă cercetează adânc până-n marginea inimii, părăsindu-mă de fiecare dată, cu nevăzute amintiri și mesaje, uitasem această obișnuită, străveche încercare a văzduhului de a mă stăpâni, bătându-mă cu valul său ritmic ca pe un mal de lut... Dar, aseară, în vreme ce luna se juca printre brazi cu oglinda, mi-am văzut deodată puterea pieptului scriind cu aburi calzi, aproape luminoși din pricina zăpezilor, ciudate semne, ce îngânau fumul călător al trenurilor despletit prin coroanele salcâmilor (pe care, în treacăt fie zis, întotdeauna am nutrit bănuiala că-i ajută să-nflorească...) Poate era frigul de vină, desigur luna, sau poate căldura mea pe care o simțeam crescând din nervurile palmei tale mici adunată în mâna mea - dar semne ciudate porneau din pieptul meu, îngânând alergarea cerbilor printre brazi, peste umerii stâncilor... Unde se duc oare, unde aleargă?- mă întrebam plin de mirare, privind ciudatele forme calde, fugare, ce izbucneau în larg desfăcând pârtii albe în întuneric ca altădată sabia fină, lucitoare, a tinereții. Unde se duc? mă-ntrebam, și m-aș fi luat după ele tiptil, străpuns de curiozitate, ca după niște urme ce simți că te duc către ușa unui adevăr însemnat. Prea mirat eram însă(poate și din pricina lunii), dar, prin această lespede grea ce mă țintuia în loc, auzeam furnicind cald, subțire, mari bănuieli bucuroase: o, desigur, îmi spuneam, aceste semne fugare ale pieptului tău, aceste forme albe, călătoare, ajung undeva, trebuie să ajungă. Negreșit, ele străbat pădurea, trec munții și se lasă pe văi, dincolo, spre marile orașe... Fără doar și poate, ele ajung undeva, așa cum ajung la tine, în același chip și în altele, toate mesajele, toate gândurile oamenilor, cercetându-te adânc, până-n marginea inimii, bătându-te neîncetat cu valul lor ritmic ca pe un supus mal de lut păstrător de urme și amintiri... O, negreșit, îmi spuneam, nu încape nici o îndoială, aceste semne fugare ajung undeva, ajung unde trebuie să ajungă. Firește că ajung, altminteri, vezi bine, altminteri, la naiba, ce rost ar avea să respiri?... * Nevoia de cercuri (1966)
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate