agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ Gabriel
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2009-10-26 | |
[Notă: Fiecare "păpușă rusească" se poate citi separat.]
prolog păpușă rusească veșnic gravidă cu tine, adâncită atât de mult c-ai început să locuiești în tine, stai pe un raft și îți ești rotundă ție, îți ești planetă și cer prinsă atât de meditativ în sistemul de praf care te ține încrustată în el giuvaeric ca-ntr-o nouă păpușă mai mare ca tine. la ce te gândești oare cu privirea aia caspică, cu privirea aia arctică cu siberia ochilor tăi? ce faci? te numeri? oare mai știi câte ca tine s-au tâmpit de cuget sub pulpa ta de lemn? prima păpușă: pasărea măiastră de la Paradis la Ghetsimani omu-i călător din grădină în grădină; așa și eu mă oprisem în fața ei cu gura căscată și-mi intra în gât lumină. ea se păsărise bine-n pom își alesese cerul streașină, stătea acolo beată cu ciocul, moartă de pene ce se scuturau ca o toamnă peste mine și pesemne că nu era născută din moment ce ciocănea în cer ca-ntr-o coajă de ou, ciugulind în buze luna, măru-i dulce până la sămânță, cineva sus încă mai clocește probabil cu căldura spre noi, îmi ziceam, dar nu mai eclozează nimeni de la profeți încoace și m-am ridicat din iarbă ca un Lazăr mahmur după un plonjeu în vinuri, luam penele căzute și aproape fără să vreau fără să știu, mi le-nfigeam în umeri, abia târziu mi-am dat seama c-am început să bat din ele ca dintr-un mușchi de inimă vânjos pe brațe cu care aș putea, da, chiar mi-ar sta în putere să ridic pământul mai spre cer, să o prind pe ea de coadă și s-o jumulesc de pene. am sărit pe creanga ei, ea pe o creangă mai sus, eu pe creanga ei, ea mai sus și tot așa, păsărește, pâna ni s-au terminat crengile și-am răsturnat toate cuiburile și copacul s-a plecat pe buturugi de răul nostru. ea a făcut atunci o gaură în cer și s-a pitit acolo ca un ochi pândind de sus cu pleoape albastre, clipirea ei faze ale lunii fiind, la crai nou știam deja că stă s-adoarmă întredeschisă și-am intrat peste ea de ne-am bătut o noapte-ntreagă pe retină ca o vizionare de mit, până ne-a tușit ochiul afară cu lacrimi că nu putea dormi sub noi și-atunci înapoi în iarbă, cu aripi frânte, câte nu ne-am spus și ne culegeam durerile din ciocuri, căutând unul în uvula celuilalt sunetul scos, iar ea m-a ciupit de gușă, înfoiată de-a binelea de iubire și cântul ei mi-a povestit: a doua păpușă: domovoi [Notă: Domovoi-ul este un drac domestic care intervine deseori în viața cotidiană a oamenilor.] domovoi, drac împelițat, te-ai prăsit la noi în casă, ți-ai făcut bârloage în cămări, între borcane unde-mi țin hrana zilelor murată și-n gheara ta dopul sticlei parcă singur iasă să-mi fie dușcă veninată. te bagi între mine și nevastă noaptea,-n așternut numai te vedem cu trup păros și ochi perdut prin patrafira ce-am încercat-o țese-n trupuri, dar tu te lepezi de spovadă și deodată, dai lucrurile peste cap faci salteaua roată și noi abia suflând în ea iubiți într-o iubire ferbântată dă dambla de focuri peste noi și ca posedată îmi vine dușca sticlei pe gât găleată. te caut, domovoi, prin fote și ciubote vezi tu ce bătaie ți-i da când te-oi prinde-n colț de casă, de nu te-o scăpa a mai habotnice bigote muieri din mâna mea și te-oi vântura de creieri tâmpi și-o să vezi golgote urcând când ti-i prindea. mă lupt cu umbra-n tindă mai iau o dușcă și dau cap în cap cu mine în oglindă și iau o dușcă și mă ții, muiere, fugi d-aci că pot să merg și iau o dușcă și cu o mână pipăi prin dulapuri și-ți încerc smocul de păr cu gura-n sticlă și vin, femeie, că se zbate, mai dă-mi o dușcă dă-i, așa, dă-i cu lemnu-n spate culcă-l pe jos, doboară-l la picioare, eu beu și-l ridicăm de subțioare îl țin de-o ureche, prinde-l, muiere, de cealaltă să-l suim în aer să-l balansăm oleacă vorbește, domovoi, iacă,-și dă drumul la limbă, pune-l să povestească și timpul ca un gând în spate ni se plimbă: a treia păpușă: rusalcele *am îngenuncheat zicând “părinte, iartă-mi nesăbuința, adormisem la schit cu capul în ceasloave, când au ieșit din cerc de apă cele trei rusalce cu rochii împlinite pe coapsă, lungite în gleznă mulgând între gene neagra beznă și s-au unduit din pas până la mine sărutul lor nu l-am putut abține din obrazul meu și buza mea și pleoapa mea și ochiul meu și ceasloavele căzuseră, între coperți strivind pe Dumnezeu.” „fiule, păcatul ți se iartă” mi-a răspuns părintele când deodată agheasma din vas s-a zbătut vibrată, dând loc să iasă unor trupuri ca sălciile și din ele, rusălciile iarăși zâmbeau cu ochi cețos, dând din picioare agheasmele pe jos, veneau spre noi, spre mine și părinte, dar am fugit și iată, suntem acum la tine. de aceea, arhimandrite, creștine, nu ne-nvinui, ne iartă pe-amândoi* *vă iert* spuse-arhimandritul, dar tăcu apoi căci tocmai atunci în ușă se auziră bătăi și am rămas toți trei înmărmuriți ca-n icoane unul sub patrafirul altuia conform ierarhiei, eram o treime de guri căscate și ochi holbați și inimi bătând zbuciumate de parcă se săturaseră de pieptul propriu și se voiau în celelalte. nimeni nu se-ncumeta să răspundă unei naturi ce se izbea dincolo de ușă. aproape c-ar fi vrut să spargă aerul cald ce cu greu îl suflasem înăuntru din bojoci, dar știam: cu rusalciile nu te joci căci ele au trecut cumva prin geam ca o lumină și s-au lovit de-altar descompuse de vitralii în culori cu ciob în păr de rază lung și furioase ca trei sori ne-au ars pe rând cu bronz, ne-au luat pe fiecare, dând la sorți ne-au ales, ne-au împărțit, s-au răzgândit ne-au reales, s-au certat, s-au împăcat ca să ajungă iar la vechea împărțire ce-o gândiseră înainte să fi dat cu zarul. ne-au leșinat apoi și s-au culcat pe noi, iar cea de pe pieptul meu sugrumându-mă c-o pleată mi-a mărturisit, deodată: a patra păpușă: Piața Roșie cu gesturi dezbrăcate până la intenții ne ținem strâns, e frig și mâna ta a devenit mănușă rece, strâmbă într-un deget. ninge pe turnuri înălțate spre poveste, dar tu n-ai fost odată, tu ești acum, tu ești trăitoare într-un guler de vulpe prea larg pentru tine și tu prea vulpe pentru el. polară. liberă. cu dinți. unde pleci acum, trup patinat pe lacrimi ce-ngheață în timp ce ne privim? te mai opresc o dată, frumoaso, ninso pe umeri, circarii jonglează săbii de foc deasupra, lungi stele căzătoare în trecere pe cer, ne ard în gene până la ochi și-n întuneric putem spune că ne respirăm cu buzele direct în trup și că abia aici, în această arenă trasată cu piciorul de saltimbancii muritori de foame avem vedere unul spre altul, abia aici unde contorsioniștii își sărută tălpile de dragul elasticității ne putem frânge destul membrele cât să ne doară. dar în final spectacolele se consumă, cuiva îi cade mingea din creștet sau cineva a pășit afară din cerc complet dizgrațios și atunci tu te-ndepărtezi de mine și degeaba o magiciană șchioapă de-un picior și șchioapă de-o magie aleargă între noi să ne ghicească-n palmă și dă cu bobi în noi și ne blestemă când o gonim căci tu te-ndepărtezi de mine accelerat și-abia te uiți în urmă dintre oameni, cu ochi de spectator. o marionetă, uite, mânuită cu ațe, ridică piciorul și merg după tine, ridică mâna și palma mea flutură deasupra lumii, își anunță ieșirea din scenă și spune: a cincea păpușă: Potemkin [Notă: Se spune că mareșalul Grigory Potyomkin, vrând să o impresioneze pe țarina Ecaterina a II-a a Rusiei, ar fi montat niște fațade goale de case în proaspăt cucerita și aproape deloc locuita Crimee doar pentru a-i da impresia că noua achiziție teritorială are o mare valoare demografică.] Þarina se bucură, ea vede o femeie de carton cum mulge dintr-o vacă de carton lapte manuscris. și vede țărani voioși de carton care salută cu cuvinte gata scrise pe hârtie. ea se-apleacă din trăsură să vadă mai mult și chiar vede. vede îngeri cântând, de hârtie ruptă din biblii și vede fântâni de carton ud, adânci pân` la cuvinte. Potemkin îi zice: “Vedeți, vedeți, alteță” și ea chiar vede. vede copiii cum aleargă, făcuți din carton întinerit până la celuloză, nuvele și romane puse gospodărește în căpițe, primărie mare, aceasta din hârtie oficială, un tren pe fundal din scrisori pe drum pierdute. vede case multe ce se țin sub acoperiș la întuneric de pagini, cu oameni ce stau în pridvor ca un semn de carte într-o eternă răsfoire. precum și biserică cu turle care parcă ar vrea să își ia zborul din carton. când dintr-odată se stârni un vânt care zvârli în cer și femei și vaci și primării și îngeri cartoane-ntregi atât de bine-alese. le mută pe toate acolo și le ținu pe rafturi ca un bibliotecar avid. Potemkin văzând acestea se resemnă zicându-și că așa-i fu dat să moară. îi pare doar rău că și-a dezamăgit Þarina. acum se-ntoarce spre ea s-o vadă să-și ceară iertare. dar unde-i? unde-i Þarina? a dispărut. o caută-ntre perne de trăsură în haine de birjar și în mustața-i (căci avea birjarul o ditai mustață și n-ar fi exclus să respire țarine la prânz în ea) dar nu găsi nimic. era și ea, Þarina, se pare, din carton. și-n jur nimic, doar câmpul gol. din cer plouară bilețele pe care Potemkin citi: a șasea păpușă: Rasputin natașa, da, ea are aurorele direct în orbite și rujul mai tare ca o carne de lup o și vezi înotând în ceața asta ca-ntr-un cazan cu lapte o vezi, mică și bondoacă și întunericul îi fierbe pe trup, de sub veșminte. karina, karina, mereu vom vorbi despre ea despre timpul ei leneș care îți cicatrizează memoria, despre florile uscate pe care le ține în batistă pansate în niște lacrimi vărsate de ciudă la o nuntă mereu nereușită. pe katiușa nu poți să ți-o imaginezi altfel decât adormită într-o grădină de roșii răscoapte, parfumate de mană, putrezite până la osul lor de tomate, katiușa nu se dezbracă, se decojește ca la o căldură prea mare și astfel rasputin le vede pe toate, neștiutoare planete, ca gravitând spre-un pol, se rotesc malaxate, amestecate una în fustele alteia pe-o paletă de zugrav pictând scenete, situații, cuplete, formând un decor. dar de la o vreme el stă pe gînduri îl înconjoară douășpe` femei și douășpe` ore, or să vină în curând oamenii de-afară să-l omoare or să-l boteze cu apă și gheață, dar nu ripostează el le poruncește să danseze mai departe ca niște bacante în procesiuni secrete să-și taie tălpile în paharele sparte pe margine de vin și stă adâncit, săpat între coapse, cu aripile șterse el are barba unsă cu țuică și-n mintea-i împâclită sub plete se desfășoară-o noapte în care se crede mântuitor, la cină cu muieri în loc de apostoli și când c-o mână rupe din dans pe câte una ca pe-o bucată dintr-o pâine, râzând, cu gura plină, spune: a șaptea păpușă: octombrie roșu mă trezesc zilnic la șase jumate, am salopetă albastră și nu mai fumez, îmi place să mă uit la tractoare netezind drum de țară și, ca totdeauna, mă sensibilizează spicele când se sistematizează în căpițe. răsuflu ușurat când traversez strada și ăsta e un motiv de ajuns ca inima să pulseze mai departe. există un loc unde mă înșurubez în fabrică între ivan și dimitri sau chiar între ivan și grigori, vinerea și sâmbăta, dar niciodată dincolo de ivan căci astea sunt regulile și când plec trebuie să sting toate butoanele, absolut toate butoanele, să mă salut și eu cu ăla și ăla și să trec în condici: numele și ora, numele și ora, numele și ora. de afară fabrica e mai frumoasă, mai ales seara, se vede cu umbra izbită în iarbă, se vede redusă la cub și neagră în cer. dar mi-am intrat bine în rol și de la o vreme mai degrabă strungul pare să lucreze la mine. și, Mașa, tu nu-nțelegi nimic, tu nici n-ai vrut să lipești afișe cu mine pe umbrele din zid. tu trăiești în trecut ca într-un balansoar prea moale, legănat înainte înapoi decantat între două realități temporale, dar tu nu știi că nu există istorie și că anul nu mai e an, ci un octombrie roșu de douășpe` ori. tu ai toane enervante, tu intri în casă și-ți verși toate sacoșele pe pat și-mi zici de părinții tăi din Siberia și cum ți-ar plăcea să alergi desculță într-o iarbă udă, spălată de aurore boreale și cum ți-ai umple coșurile cu flori de rozmarin toată după amiaza și cu levănțică ți-ai despleti mai antic părul, dar de progres, de progres ai auzit vreodată? nu mai trânti uși, Mașa, vino aici să vorbim ca oamenii, du basmele la culcare, vreau să vorbim concret despre viitor, despre ce ne interesează. ce spui? iubirea? ce e cu ea? desigur, iubirea intră foarte bine în planurile mele cincinale: a opta păpușă: o execuție ninge în lume din nou și poate ultima dată pe ghetele mele ninge alb pe negru ca un șah între crengi și pe ciori înstrăinate de propriul sânge cald pășesc fluid în urma lor le văd doar spatele întors spre mine de timp și de istorie le văd puștile cum adulmecă pe umere mistic visător și mă oprește destinul undeva nu prea departe de cel ce-am fost într-o dimineață la pescuit de nuferi lângă zid se respiră altfel se respiră cenușiul strâns pe cărămidă sufletul ar vrea să completeze fiecare crăpătură să umple totul să iubescă acolo lângă zid inima s-ar da băută într-o cupă de argint așa începe totul printr-un pocnet ca o moașă căreia-i pocnesc șalele de bătrânețe așa începe de fapt și mereu se ratează la început se dă pe lângă din cauza mâinilor degerate sau ca să prelungească momentul așa începe totul unul pocnește cu piciorul unul pocnește din palme copacul pocnește de frig așa începe totul și când deodată simți că ceva te trage că sunt niște mâini care au crescut sub tine și te trag abia atunci știi că a început de mult ca și cum ar veni un dumnezeu de mătase la tine te-ar lua de mână, ți-ar vorbi cu blândețe și apoi, călare pe renii din copilărie (cel verde și cel cu coarnele înnodate) ați pleca în lume și ați încheia în urma voastră pământul și cerul meticulos ca pe nasturi, iar tu, cu gura lui Iacov, cu gura lui Toma, cu gura ta ai da a spune ceva și el ți-ar pune deget divin pe buze, deget curs din icoane și ai tăcea. epilog păpușă rusească, te-am luat, te-am încercat în degetele mele umile, ce n-o să știe să-ți cioplească sânul, des multiplicat, niciodată, n-o să știe niciodată să te răsfoiască până la capăt, mereu o să se oprească unde vor bănui mai puțin și-o să-și lase unghia prostită, furată de grațiosul lemn de coaja ta pictată a unui paște din care nu se mai învie niciodată, niciodată. te pun acum pe raft să prăfuiești în pace, din ou în ou germinată păpușă rusească, minunată. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate