Există zile în care nu am nevoie de semne,
de intuiții ori speranță,
zile de grație, când știu definitiv unele lucruri,
fără să le fi-nțeles mai înainte.


însăși luciditatea mă îndepărtează în acele momente
de oameni,
deși multe dintre înțelesurile mele li se datorează.
în plus, oamenii m-au învățat să mă cunosc,
așa cum fulgii de zăpadă învață unii de la alții
căderea...


sunt pregătit să simt cum trece timpul prin mine,
precum un glonț strălucitor și lent,
cu destinație și mișcare abia perceptibile.
poeții nu sunt asasinii realității.


în urma trupului meu,
văd oameni căzuți și întinși pe un cer de pământ.
aceste cruci prăbușite se mai mișcă încă,
îngropate în carne.


dacă focul străbate materia, ar trebui să credem
că și lumina are posibilitatea de a străbate sufletul.