A pus deoparte pentru noi numerele
și ne dor cuvintele,
a pus lacrimile sa ne doară tăcerile,
a pus sângele să putrezim mai repede ca lucrurile,
în continuare orele devin lentile
ce ne micșoreaza strigătul,
am fost facut din cei ce seamănă cu voi
și din pozitia apei curgătoare ma ridic
pentru a nu mai hrăni pe nimeni,
devin o gură în care se surpă întreagă,așteptarea.
A pus din întâmplare ora ta aproape de a mea,
anatomia diafragmelor s-a unit brusc
pentru un puls desavârșit ,lin,
pentru forma sentimentelor și goliciunea lucrurilor.
Amurgul uman a înclinat cuvintele pe axa pleoapelor,
în plasa secundelor concep fertilitatea sabotajului
sub timpul explodat ce ardea ca un cerc
marginile visului.
A pus finalul deasupra lumii,
tac,deoarece sunt o papilă ce gustă ideea,
nu exista pasiuni ,nici scop,
doar o dragoste mare de uitare,
o indiferență zugrăvită cu victime,
încerc să deturnez aerul
pentru a potoli lumina de sânge.

Mă întreabă ce a mai rămas...
Limbile,rasele,religiile se decanteaza tendențios,
ruinele ideilor adăpostesc neajunsurile,
mă întreabă de ce am rămas,
de dragul anotimpurilor,al încalțărilor și ceaiului cald,
din inerția instinctului despletim firul puterii surâsului..
Am sperat,am luptat,împreuna,separat,
rușinați ne devorăm în fuga pâna la dispariție ,gândurile.

Nu mai tac.Latru.Pentru câini.
Soarele cade.Sub nori.Pe pământ.
S-a umplut clipa de om.
Nu de mult.
De acum.
Tu de crud.Și de vânt.
Suflă timpul.În nisip.
Măturând în trecut.
Nu mai mor.Nu când vreau.
În curând.
Alint.De la gleznă în sus.
Măduva iubirii.Tremurând.
În mine mai picură azi.Aud.
Pe streașina vieții ploua cu soare.
E vara ce tace.O vară de plumb.
Mi-e dor de casă.
Deasupra atârnă drumul.
Fiecare deget e cuvânt.
Cuvântul sân.
Hrană.
Atât.
Sunt înalt.Atât cât să ajung înapoi.
În amurg.

Nu visez.Lumea e un monstru în care mori.
Nu sper.Zilele nu sunt scări.
Nu trăim.Moartea e clipa în care bănuim trecutul de noi.

Vin zorii.Nu e o bravură.
Au gust de secetă.
Doar părul tău miroase a mare.
Oricum dragostea se coace in cuptorul despărțirii.
Nu am ajuns aici de dragul cuiva,
sunt AZI ,sunt ACUM,sunt AICI,
în gara conștiinței,
mai treaz decât tot Universul.

Anti-fiară - să mesteci pădurile cu tot cu lupi pâna când în lună se face seară.
Anti-pom - să sorbi cețurile cu tot cu rădăcini pâna când cuiburile clocesc rouă.
Anti-om - să dai foc zilelor cu tot cu urme până când măduva devine magmă.
Anti-gând - să înghiți cuvintele cu tot cu oase pâna când somnul devine vis.
Anti-iubire -să șlefuiești sentimentul până când dai de mormântul mării.
Anti-mormânt - să aduni întreg pământul deasupra crucii pâna când zborul devine firesc.
Anti-speranță- să te speli cu Dumnezeu pe toate lacrimile pâna când nașterile se satură de viață.
Anti-materie - să rămâi exilat în mirajul sărutului pâna când inima se satură de infarct.


Cumpănă.În miezul zilei întrebari de ceară,
aripa nu zgârie cerul,îl doboară,
am învins aerul,rugina pe buze
somnul o are,
femeia născută să mângâie fiare
îneacă răspunsuri in mare,
dă-mi spectrul în care mă simt sigilat
culoare și formă,
sevă și drum,
apusul e negru iar soarele scrum,
tu naști apogeul,
război între lumi,
sărută răbdarea și mută-te-n fum.

Cade lumea,continuu,spre cer,din pământ,
odata cu sângele ascuns de lumina, de oxigen.
Iar îmi e dor
de nezile, de nepom,
cade totul, fară ochi, ca o licoare feminina,
la picioarele nopții,
bâjbâim iubirea ,goi,întinși spre lumină,
ca pe o retină vie,
cade lumea, nu-mi ajung ca sa-ti fiu neântrerupt,
am lanțuri la mâini și o inimă care
se sprijinea pe arme,
destinul e linia ce ma separă de marginea lumii,
spectatorii sunt de fapt actori
ce ridică in picioare zorii,
au plecat si m-au lasat cu ulii..


Nu e târziu
nici devreme
nu ești tu
nici eu
nu e mâine
nici azi
e doar o formă
un mănunchi
în care lumina se zbate ca un fluture
în palma Lui.



Mă dureau alții
am închis ochii
ei m-au văzut
mi-au făcut zilele noduri
nopțile rug
speranțele poduri
către nimeni s-ajung.
Acum am sa vin
mă gonea un soare ce latră în urmă
o zi peticită cu nori
acum am să tac
mă lăsa un cer înroșit de coridă
o mâna umplută cu flori.
Plecati-mi de la picioare
și de la cap
atomul e patul în care m-am scufundat.
Acum o să ningă
e frig și păcat.
Plecam
cotloane palide
un val
o briză
buze frumoase
dor
marginea mării
a lumii
cobor
n-am soare
nici fiară
nici pom
mă simt străin
dar sunt de-aici
doar un om
o viață nuda cu flori de măr
îmi erau lună
își face loc
și mă obligă
să plec de tot.

Nu mă mai laud cu viața
mi-e moarte și somn
nu mă mai laud iubire cu fructul din pom
mi-e drumul un fum temător
am mâinile-n sus ridicate
și cad către zbor
nu mă mai laud cu tine
ești ziua ce-mi pune cravata
cuvintele dor.

M-a întrebat ce-mi aleg.
I-am arătat aripile.
Adat din cap că nu.
Am întrebat de ce inima.
Mi-a arătat iubirea.
Am ridicat din umeri
și am pășit în sânge.

Dumnezeu e derutant:
când îl cauți în tine ,e afară,
când îl cauți afara, e în tine.


penitenciarul vieții e incredibil,
ne dă șansa eliberării condiționate prin moarte.


Călătorim.
Fără să știm unde.
Ne-am întâlnit.
Cu toții.
În concret.
Eu sunt absent.
Concretul mi-e defect.
Sunt doar o pată umbrită de lună.
În zori vor linge câinii
ce-a mai rămas din vină.


Nu cred în da și nici în jumătatea sa,
nu cred în nu și nici în ceea ce-mi spui tu,
nu cred în ei ,nici în perfecțiunea sferei,
nu cred în mâini și mângâiere,
cred doar în arme și durere,
nu cred în mers și nici în goană,
cred doar în roată și în coamă,
cred doar în cal și cred în șa,
mai cred în sabie și tun,
nu cred în zbor și nici în dor,
cred doar în aripă și pom,
nu cred în om și nici în somn,
cred doar în moartea ce-mi va lua
credința care nu credea
decât în da,
deloc în nu,
decât în ceea ce-mi spui tu...


Ne trezim
la fel
nimeni nu ascunde eternitatea
curge din noi o viață
votată invers
de culori
opuse ochiului.