agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2009-11-22 | |
nu știam că îmi este frică de moarte până când am urcat în autobuzul acela mirosea a drum lung
ici-colo pe scaune stăteau niște paltoane de parcă toți oamenii ar fi plecat să își cumpere țigări când te-am văzut ceva mai în față am început să vin spre tine ca o râmă eram cu totul o inimă mare bătând lăsând în urmă o dâră de sânge groasă cât două degete de dumnezeu ajuns în spatele tău te-am atins pe umăr te-ai întors încet o dată și încă o dată și încă o dată ca într-un slow motion infinit atunci mi-am dat seama că de fapt murisem din cine știe ce motiv banda moebius a neuronilor mei se agățase de amintirea aceea curând simțeam că avea să cadă noaptea ca un bloc de ciment din ciocul unei macarale * am coborât din autobuz te vedeam de afară cum încă mai întorceai capul în gol m-am împiedicat de un mort era să cad cu nasul în asfalt mortul plângea m-am oprit lângă el mă simțeam ca un copil la un geam admirând o ninsoare i-am zis de ce plângi nu te mai doare nimic probabil ți s-a pus deja atropină în creier nu mai știi nimic de ce plângi m-am apucat să îl scutur și tot pământul se scutura odată cu el i-am întins umbra pe tot corpul cu mâna mea transformată în cuțit i-am pus o pisică pe piept i-am zis pune aici ce ai tu mai bun este o cutie de calitate dar mortul plângea în continuare * tu luasei locul aortei mele părinții mei îmi deveniseră mâini piciorul drept era o amintire dragă mie pe care o simțeam doar așa ca pe o febră ca pe o amorțeală piciorul stâng era sigur înmormântarea bunicii curgeau lacrimi din genunchi gâtul era primul câine pe care l-am mângâiat buzele erau ale unui mare filosof pe care l-am iubit urechile erau lungi cum le văzusem la o statuie de-a lui buddha aveam ochii din prima mea zi de școală ghiozdanul era plin cu toate caietele cărțile pachetele cu mâncare pe care le-am cărat în toți acei ani se respira lîngă mine se sforăia se mișca ceva lângă mine mă uitam în dreapta dar nu îl vedeam pe tata cum dormea lângă mine * aveam poftă de scris îmi venise așa ca o avalanșă dădeam de pixuri peste tot dar când le atingeam se făceau ba păsări ba șervețele ba se rostogoleau în gurile de canal sau nu se putea scrie cu ele erau învelite în tifon le pierdeam dispăreau pur și simplu mi-am zis că voi ține minte versurile cum te țineam pe tine cum țineam minte că după fiecare sărut ne rămânea câte un don quijote în gură că ne zumzăiau ochii ca niște frigidere cum adormeam deseori pe prispa trupurilor aveam inimi și pe partea dreaptă uitam să rupem foaia din calendar cu miile de ani erau și zile când în casă dădeam peste întuneric îl salutam ne strecuram pe lângă el îl sfârtecam cu un bec de 75 umbrele noastre aveau o viață separată când noi mâncam ele se sărutau când făceam dragoste se uitau la noi când dormeam făceau ce făceam noi în vise când tăceam ele vorbeau vorbeau tare de se crăpau pereții după cum am văzut în hol într-o bună zi crăpăturile acelea de am zis că semănau leit cu liniile tale din palmă pofta de scris scheuna în mine zgâria pe dinăuntru iar amintirile se făceau ghemotoace * totul în jur a început să se transforme în îngeri apăreau îngeri cu gâturi lungi ca ale unor sticle de vin câte patru cinci îngeri crescuți pe un singur trup un îngerul cu cheile înșirate la gât ca dinții lui rahan avea un bec înșurubat în ceafă /de aici lumină în care respiră ca un cosmonaut/ am spus mi-ar fi plăcut să îi văd un peștișor ieșindu-i din nas sau înconjurându-i gâtul m-am așezat cu toate durerile la o masă rotundă am mâncat și prescuri am băut din pahare fără picior din când în când eram singuri doar noi doi eu și cu tine atunci totul devenea alb negru te priveam cu dragoste cu multă dragoste până ce ai început să arzi ca o peliculă de film părea că râzi demonic că te strâmbi că urli dar a venit mirosul pe cai mari mirosul de ars dispăruse tot rămânând eu și moartea cum spuneam îmi este frică de ea sunt aici cine știe dacă și trupul din când în când întunericul este biciuit de o venă de lumină care se ramifică nu știu când întorc capul sau când stau în picioare dacă merg nu simt pielea degetele din râme țipă niște regi îmi este frică și nu știu dacă frica mea nu este țipăt pentru ceilalți |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate