Când ziua pleoapa își închide
Și toată firea își găsește tihna,
Sub fruntea mea o ușă se deschide,
Șuvoi de gânduri îmi alungă iar odihna.

Și temeri, și-ntrebări, și dulci speranțe
Se prind de-a valma-n hora ereziei
Și singurul arbitru-n pure nuanțe
E gândul îndrăzneț al poeziei.

Înfiorată-ncep a țese versuri,
Punându-mi dorurile pe hârtie.
Înalț în noapte o cupă cu eresuri
Iubirilor ce dănțuiseră-n beție.

Târziu, când geana de lumin-apare,
Mi-e sufletul de liniște cuprins.
În zbucium și scrâșnind cu disperare
În întuneric o mică flacăra-am aprins.