Furtuna ce deseacă peste frunze
tari de mangnolie tunetele lungi
de martie şi grindina,

(sunetele de cristal în cuibul tău
nocturn te surprind, de aurul
ce s-a stins pe mahoni, pe tăişuri
de cărți legate, încă mai arde
un cristal de zahăr în coaja
pleoapelor tale)

fulgerul ce cristalizează
copaci şi pereți şi îi surprinde în acea
veşnicie instant - mană de marmură
şi distrugere - ce înăuntru ți-a sculptat
purtări pentru condamnarea ta şi care te leagă
mai strâns ca iubirea de mine, ciudată soră, -
şi apoi prăbuşirea aspră, sistrele, freamătul
de tamburine pe mormântul hoțesc,
cu paşi repezi de fandango, şi deasupra
unui oarecare gest ce bâjbâie...

Ca şi cum
te-ai răsturna şi cu mâna, mutată
la frunte de la norii firelor de păr,

m-ai saluta - ca să intru în întuneric.


[Furtuna şi altceva (1940-1954)
Premiul Nobel-1975]