Stăteam în mașină
aveam buzele uscate
și îmi era frig la picioare.
Oprisem acolo nu știu pentru cât timp
dar discuțiile alea cu șoferul
mă plictiseau –
chestii… despre cum e să lucrezi în Tranzit,
despre articole din ziarul “Poștașul”, prioripost, drumuri
știi să faci cafea?
să ajungem la Oficiu - i-am zis.
Nu știu la ce se gândea el când potrivea oglinda
să mă vadă în spate,
eu mă uitam pe geam sătulă de câte gânduri umblă cu mine
de dimneață de când plec de-acasă
cu ciuda că zidurile casei mele nu sunt suficient de puternice
să țină certurile acolo
și nervii tăi,
acolo unde eu sunt mereu cea complicată
și țip. N-am să te mai ascult ever!

Mi-e groază să recunosc că mi-e bine singură
nu mai vorbesc despre mine de-o vreme
oricât m-ar privi băiatul ăsta pe furiș
ca-n reclama cu
“mâna pe picior, plus…”
Zahăr? Nu.

Nu-mi pasă dacă tu te gândești
că ar trebui să te sun
mi-e bine să nu-ți mai spun ce fac
oricum, nimic interesant pentru tine
toate discuțiile alea doar ne umpleau capu’
acum că m-am înstrăinat de noi
e altfel. Sunt atât de imatură când mă gândesc
că numărul tipului ăsta
n-ar avea ce căuta în agenda mea
și uit că uneori se rupe din mine atâta plâns cât pentru
tot golul ăla dintre noi.

N-am să mai scriu
doar de tine –
oricum nu citeai niciodată…