Dincolo de luminile ce-l orbeau
privea în golul ce i-a mai rămas,
dincolo de mâinile ce-l înrobeau
a continuat ursit fără popas.

Poate ar fi fost mai bine
lumina să o soarbă din soare
decât cu o viața de câine
și zile tot și tot mai amare,
să culeagă un fir de iarbă
să-l sărute cu o lacrimă,
căci e singurul prieten
să-l iubească și să-l urască totodată.

Acum nu i-a mai rămas un drum
să-și ascundă moartea printre frunze,
să-și înece visul în lacul primordial
fără suflete prea calde,
fără oglinzi și fără suspine
căci...sfârșitul nu-i aici.