ne fotografiem și privim pe urmă ore întregi
cearcănii și firele de păr care cad peste buze ca niște funii
în fântâni și ne uităm în ochi și ne îndrăgostim
de moartea ce îi poatră îi facem avansuri
îi spunem ce bine îi stă în poză ce sexi
e în poziția acestui poem pe care decoltat
îl poartă. pe stradă o femeie își fotografiază copilul
și-i pune poza în buzunarul stâng acolo lângă buletinul
de identitate lângă rujul cu miros de salcâm
lângă toate celălalte care s-au ascuns de poze. un
fotoreporter a pescuit o imagine și o vinde
în piață la kilogram așa cum a învățat că se vând solzii
de pește din care cei mai mulți își fac muzicuțe
și cântă pe la nunți pe la botezuri și mormântări. nu
am înțeles niciodată de ce trebuie să fotografiezi morții
care nu-și mai pot admira chipul cum nu am înțeles
de ce unii fotografiază sfinții și-i trântește de ziduri
și-i lasă dezveliți zile întregi în bătaia soarelui
și în forfota ploilor până se fac albi. trebuie să știi că
cei mai mulți fotografiază cerul și-l aduc după câteva zile
poate chiar luni sau ani înapoi la vedere. e ca și cum
ai dezgropa odată la șapte ani pe cineva din familie
numai că pentru cer cine pomenește cine dă de sufletul lui
cine se ghiftuiește cu sarmale cu orez și colivă
cine aruncă peste el vin și aghiazmă. ultima dată am
fotografiat orașul. eram pe cel mai înalt deal și mi se părea
că lângă mine se adună ca niște furnici grăbite toate clădirile
toate străzile toți oamenii și mai ales toate pozele stocate
în copaci ca niște frunze ca niște păsări ca niște pietre
ca niște gropi în care pământul refuză să mai intre. ne
fotografiem și pe urmă adunăm cu mîinile pe covoare
amintirile care stau sub noi ca într-un cuib și așteaptă
să le clocim și să le dăm pe urmă de mâncare să le dăm
din viața noastră culori pe care cu funiile din fântâni le scoatem