Lăsînd deoparte această buclă de timp –
nu pentru mult – în vreme ce-ți calci – a cîta oară –
pe urme și, încă neajuns,
întorci privirea, ca o asigurare că flacăra
e la o suflare distanță: talpa întîrzie
să apese pămîntul, cum numai fericirea
amînă sfîrșitul unei vorbe abia rostite.

Și tremurul acesta, strunit de o încetinire
a gîndului, arată că nu ți-e străină temerea ta
și nu alegi în zadar locul slab luminat din capătul străzii
pentru a ține minte totul. Dar, revenită la sine,
amintirea însăși ridică brațul flasc și imaginea lui
se destinde într-un viitor deja întîmplat.

Rîsetul stins și uitătura piezișă a cîinelui
dau mișcărilor tale alura profunzimii rotite,
ca o limbă de ceas, pentru înotătorul în larg,
ritmul lui măsurat e aidoma felului tău de-a forja
cuvinte. De aici, neprevăzutul firesc al adăpostirii
unei lumi în perete; pentru că lucrurile, chiar fără să vibreze,
au mereu alte intrări și ieșiri. Doar să vrei și, gata,
ești liber să faci o ascunzătoare din care îndată vezi
cum ele, împotrivindu-se uneltei, ți se supun. Și chiar dacă,
sfărîmicioase, se fac una cu lutul, tot dau
o strălucire hărții din palmă.

Joaca de-a mortul o înveți apoi, cînd visul
capătă consistență prin ratare. Căci întrerupt,
el mută-n percepție un reflex al dorinței și corpul
devansează, cu un aer de șagă, schimbarea unghiului.
Atunci tristețea se fericește pe sine
pentru a-și fi luat riscul de a te-mpinge
cu un pas înaintea ta.