Mă dotez cu mușchii gândirii
din intelect fac un biceps
care crește, crește până atinge cerul
și mai departe, mai departe sugrumând soarele
inteligența face scanderberg cu prostia
și o răpune
prostia are sinuzită
inteligența îi dă bixtonim
își suflă zgomotos nasul
în batista unui umăr
dislocat din trupul unui sunt casant
spart în euri antinomice
pe omoplatul acoperit de o baltă sărată
s-a înecat o lebădă
doar gâtul cange s-a înfipt în pielea vitrificată
aerul cristalizat de vedere
s-a prefăcut în sare
aruncată în ochii zilei
sau în cubulețe de zahăr
cu care Dumnezeu juca zaruri

mâna smulsă din corp
pipăie lucrurile întoarse invers
astfel încât formele lor nu se mai văd
ci doar substanța intrinsecă

vechiul fermentează în structurile noului
nimicul se dezlipește de tot
circulă fără permis cu o mașină
alimentată cu energia unui zero
și accidentează nimicnicia travestită într-o femeie
sub pielea căreia zâmbetul s-a lichefiat în tristețe

cerul scuipă către oameni
și scuipatul se transformă în ploaie imundă
ce se lipește ca o substanță vâscoasă
de părul pudrat cu mătreață

o mireasă își abandonează rochia albă –
singura zestre de la părinți
pe crucea de marmură a unui mormânt
un mort o îmbracă
își acoperă stiva de oase cu ea
și se culcă, astfel deghizat, cu mirele

eu înot prin apa
formată din literele albastre ale acestei poezii
dizolvate în sarea lichidă a hârtiei
în timp ce intelectul personal
face scanderberg cu toate eurile proprii
presărate în toți oamenii.