De fulgi de gheață mă lovesc
Și parcă mă dezbină
Și-n zare-ncerc într-una să privesc,
Dar parcă totul se termină.

Nimic pe lume nu mă bucură
Și nici nu mă atinge,
Simțul mi l-am pierdut deja
Și nu simt că mă ninge.

Simt doar durere-atunci când trebuie
Și falsă plăcere.
Mă bucur că încă realizez
Sunt multe lucruri efemere.

Mă simt ghidat de voia altcuiva,
Zadarnic încerc să evadez.
Totul se lasă greu pe poala mea,
Tremur și deviez.

De calea ce tocmai mi-am propus-o,
Ce-n minte am adaugat-o,
Mă tem să nu îmi fie ștearsă.
Încă nu e, iat-o!

Îmi impun în sine
Să fac doar lucruri bune,
Să nu naufragiez pe-o insulă
A gândurilor nebune.

Vâslesc cu disperare,
Da-ncet să nu m-audă
Că mi-ar lua vâslele și m-ar lăsa
Cu mintea nudă.

Cu bluza udă și plină de sudoare
Ajung la mal, pășesc, nisipul doare,
Duios, încrezător, privesc spre soare,
Îngenunchiez și spun o rugăciune, tare!

Urlu spre cer, cu mâinile împreunate,
Mi-e greu și cer putere, să trec la fapte.
Sunt încrezător, însă ei îmi insuflă teamă,
Dar știu că pot încă să smulg din copacul fericirii o poamă.

Îmi închid ochii, îmi cer iertare,
Îi deschid, din nou uitându-mă spre soare.
De astă dată nu mă doare și zâmbesc,
Mă ridic din genunchi și spre ușă mă-ndrept.

E ușa firii și-a adevărului profund,
Dar lacătul nefericirii încruntat o ține-nchisă.
M-opresc din mers și o privesc-ndelung
Și văd de partea dreaptă o fereastră-ntredeschisă.

Alerg spre ea, cu mâna să o prind,
O văd cum se închide, văd speranța murind.
Mai e timp să o salvez, cu mâna să o proptesc.
E prea târziu, s-a-nchis, nu mai pot nici să grăiesc!

Și totuși, nimic nu e pierdut,
Chiar și valurile mi-o șoptesc.
Prin ușă știu că pot să trec,
De partea cealaltă s-ajung.

Mă-ntorc, mă-ncred în valuri,
Din nou privesc spre cer,
Din nou văd zâmbete de soare,
Din nou piedici de fier.

Confuz, mă zbat să nu cad pradă preauitării,
În subconștient mi se poartă un adevărat război.
Ei mintea-ncearcă să îmi controleze,
Dar nu mă las, nici nu mă voi!

Mă zbat și reușesc pentru-o secundă
De tot să îi ignor,
Dar iar 'i-aud după aceasta
Cum urlă toți în cor.

Să renunț, să cedez, să mă predau
Sunt ale lor soluții,
Cum am mai spus: n-o să renunț!
Voi rămâne treaz, precum bufnița nopții.

Mă ridic încă o dată în picioare
Și uit complet de ei acum.
Încep s-alerg cu capu'-n față,
Asemenea unui berbec nebun.

Și mă apropii tot mai mult de poartă
Și parcă tot mai mare e,
Încep să urlu dintr-odată
Și o lovesc din plin.

După furtuna sunetelor
Ce mintea-mi inundau acum o secundă,
Liniște se făcu,
Gălăgia deveni mută.

Culorile în față se preschimbă
În forme iluzorii
Menite să-mi dezmiardă ochii
Și mă cuprind fiorii.

E pentru prima dată, în ultima perioadă
Când pot ca să clipesc
Fără să-mi pierd gândirea,
Să uit tot ce-mi doresc.

E un sentiment vechi
Și totuși nou,
Îmi amintesc că îl știam cândva
Și-acum îl știu din nou.

Defapt am știut tot timpul,
Dar ei vor să n-o fac.
Vor să-mi impună respectul,
Să uit mai tot, să mă supun, să tac.

Și asta nu doar mie,
Ci multora și doare!
Există însă și-o salvare,
Speranța niciodată nu moare!

Și niciodată nu vor avea cum să mă facă
Să uit totul și să le mulțumesc,
Eu niciodată n-am să uit
Ceea ce cu adevărat iubesc!