Initiere in haiku (V)See more presentations by haiku | Upload your own PowerPoint presentations

(vizualizați și prezentarea)

A contempla și a medita sînt sinonime, dar, ca orice sinonime care se respectă, ele nu sînt absolute și interferează doar pe o parte din sensurile lor. Ambele indică o activitate mentală focalizată, îndelungată și profundă.

Contemplarea este îndreptată spre în afară, vizează un lucru sau un eveniment și angajează de obicei văzul, simțul care se pretează cel mai bine la o examinare stăruitoare, multilaterală și polivalentă. Și care, de cele mai multe ori, este însoțită de admirație și emoție.

Meditația este o activitate de sens contrar contemplării, ea este îndreptată spre înăuntru și vizează imagini interiorizate însoțite de un întreg halou conceptual și simbolic, ca și de aura trăirilor pe care acestea le declanșează. Meditația sublimează senzorialul și accentuează cugetarea, reflexia, focalizînd pe conținuturi îmbogățite de travaliul mental.

Într-un haiku avem de a face cu ambele activități sau dispoziții. În mai multe etape, eșalonat sau simultan, cu reveniri și interferări contemplarea lucrurilor, întîmplărilor, scenelor este însoțită de meditația asupra reprezentărilor, conceptelor, trăirilor conexate cu primele. De cele mai multe ori însă, cînd poemul este foarte bun, cele două stări se împletesc într-un proces de visare, de reverie, care topește totul într-o stare de preaplin sufletesc, de revelație existențială, de elevare spirituală. Iată un asemenea poem:

Þurțuri picurând –

bătrânul strânge-n palmă

un ceas ruginit

(Eduard Þară)

Procedînd didactic, tema poemului este meditația asupra timpului. Sigur, nu într-un mod discursiv, sentențios și enunțiativ. Ci primind provocarea celor două imagini la care ne trimit puținele cuvinte ale poemului.

Vedem mai întîi țurțurii picurînd și mîna oarecum crispată a bătrînului. Apoi, simțim prospețimea perpetuă a timpului în picurii aritmici care vestesc schimbări, în țurțurii care se topesc detașat și nu ruginesc niciodată, pentru că ei măsoară doar veșnica reîntoarcere a anotimpurilor. Simțim, în ceasul cuprins în palmă, strîngerea de inimă a bătrînului și timpul care, pentru cel ce trece prin viață, deși egal măsurat de ceasornic, este mereu inegal, cînd dilatîndu-se, cînd prăbușindu-se în stări de colaps.

Două gesturi care ne spun prin modalitatea lor totul. Nonșalanța cu care se desprind și clipocesc picurii contrastează cu spasmul mîinii care ar vrea parcă să rețină clipa sau măcar să întîrzie avansarea ruginii.

Ca în orice haiku bun, declanșarea activităților de explorare pentru a dibui sensurile poemului o realizează abia ultimul vers – un ceas ruginit. Neîndoielnic, puteam să stăruim în contemplarea acelui ceas de buzunar, transmis din tată-n fiu, pe care bătrînul, cînd îl mîngîie, cînd își încleștează degetele pe el. Dar, pentru a trece la actul meditativ, ceasul ruginit trebuie resimțit ca o metaforă a vieții trecătoare, gata să-i scape bătrînului din mînă. Ruginit, nu atît pentru că ar fi cu adevărat așa (ceasurile vechi se făceau din materiale inoxidabile ca să reziste secolelor), ci ca să semnifice simbolic perisabilitatea timpului uman. Doar prin această metaforă, acea fisură premeditată în mimetismul imaginii, ni se deschide accesul către orizontul simbolic al poemului.

Care este însă traseul pe care-l urmează cititorul ca să pătrundă înțelesurile poemului și să se bucure de tîlcurile lui? Rătăcirea. Rătăcirea este o căutare răzleață a drumului, a țintei. Rătăcirea înseamnă a ajunge mereu într-un loc în care nu te așteptai să te afli. Rătăcirea, în sensul ei figurat de a colinda cu voluptate un tărîm miraculos, este simbolul unui traseu inițiatic prin care un teritoriu neutru, legat prin rețeaua pașilor celui ce îl străbate, devine ținut.

Taina unui haiku se mărturisește doar celui ce rămîne prizonierul său voluntar și are răbdarea fără margini a rătăcitorului.