Printre cupele ochilor,plini de margini peline,
Se ascund temerile lichefiate în ani de orbire;

Într-un braț de cuie, învelit în pături
Idealizate sfertului, un trup își aleargă
Intercostal orbirea zgurei de pe alb.
Creștetul, măcinat în umbra
Stelelor devenite comete, uită căderea
Din carne și-și aprinde sieși
Lumina propriei întunericimi.
Șerpi albaștri îi cutreieră
Odiseele, curgând venin în nemurire,
Iar pielea îi devine anamneza cercurilor
De frângeri în sunet alb.
Crustele se întretaie murind stihii
În zgomot de haită azvârlită
Spre piscuri de ceară;

Degeaba mâinile îi leagă parâme
Între cabestanele necreate,
Căci iluzia de a fi,
Îl împarte-n fiecare cupă de ochi,
Orb ce strigă în vedere:
„Auziți lumina, tocmai v-a frânt
Pomul din grădina cuvântului,
Auziți vin furtuni din voi
Și deja v-ați înecat la poalele
Mântuirii de adevăr,
Auziți....auziți-mă..sunt robul din voi,
Frâmântându-vă aluatul peste
Ordinea lumii pentru a vă stinge setea
De voi, vă cer să-mi dați dreptul ilegitim
De a mă naște din nou: Suflet’’