Galați, oraș cumplit de negustori,
La tine stă poetul ca-n Sodoma!
El seamănă cu trudă mândre flori,
Tu nu le poți simți însă aroma.

Copiii tăi țin ochii-n jos mereu.
Ei nu cunosc nici cerul urbei tale!
Spre altă cale-i cheamă cântul meu,
Dar gândul lor le-arată altă cale.

Veniții din Canan și din Corint,
Bizanț și Anatal, cu crezuri multe:
D-un singur zeu acuma știu s-asculte -
D-un zeu turnat din aur și argint!

Copiii tăi, în târgul plin de zvon,
Au capul înțelept și plin de grâne:
Ei poartă-n suflet chipul lui Mammon,
Și nu mai pot să-ncapă zmei și zâne!

De-argint lucește Dunărea. Dar ei
Cetăți plutinde-nșiră pân' departe,
Că luna, ca să-și vadă chipul ei,
Oglindă cată-n van printre catarte.

O, teme-te, oraș nelegiuit,
De-a Dunării cumplită răzbunare!
În curgerea de val spre răsărit,
Va duce despre tine vești amare.

Va spune că ți-i sufletul vândut,
Pe fiii cei mai buni că-i dai uitării!
Pe fiii tăi, ce-n vremi ar fi putut
Să ducă fala ta în largul zării;

Vlăstarul tău că-și plânge-nstrăinat,
De alt pământ, sub alte stele, plânsul;
Trecea pe uliți trist, nemângâiat,
Ai tăi treceau streini pe lângă dânsul.

Amar va fi cuvântul ce-o vesti
Că Dunărea-și răzbună prigonitul!
Va duce zvon cumplit spre miazăzi
Și hulă-ți va trimite răsăritul.

Îți va striga că n-ai jertfit nimic
Pe-altarul sfânt al artelor sublime,
Că lași un nume trist și de nimic,
Rostit cu scârbă de viitorime.

Îți va striga că mulții tăi arginți
Pecetluiesc micimea ta avară;
Vei plânge-atunci cu lacrimi fierbinți,
Încovoiat sub veșnică ocară.

Iar dacă ceru-n cei din urmă zori
De flăcări te-o cruța și de cutremur -
Gândește-te, oraș de negustori,
E fiindc-ai găzduit un bard pe vremuri!