D-lui Heinrich Fischer


Câmpii ruginite de-a dreapta, de-a stânga,
Și trenul aleargă prin plaoie și vânt...
Și inima plânge și geme, nătânga,
Și-mi pare că trenul mă duce-n mormânt.

În față-mi stau oameni cu chipuri străine,
Și parcă mi-s dușmani; privirea li-i rea.
Mă tem c-au pornit înadins după mine,
În cale să-mi steie, -nainte să-mi ia.

Tăcerea m-apasă... Și-n greaua tăcere,
E sfredel privirea vecinului meu;
Tăcând, el voiește să-mi smulgă mistere
Și dânsul să tacă, să tacă mereu.

Dar sufletu-mi trage perdelele grele,
S-ascund sub pleoape privirile-mi vii;
Rămân ferecate gândirile mele;
Și... plouă pe-ntinsele triste câmpii.

Da-n vreme ce ploaia mărunt se tot cerne,
Vecinu-mi, deodată, suspină din greu...
Și, fără de veste, pe gându-mi s-așterne
O vagă și fină părere de rău...

Străinii din față-mi, cu buzele mute,
Cu frunțile triste... se poate că sunt
Și dânșii, sărmane ființe bătute
De apriga soartă, de biciul ei crunt.

Aleargă și dânșii ca mine, -nainte,
Spre alte limanuri, visând vrun noroc;
Ni-i drumul același, dar au alte ținte,
Și numai nevoia le-a strâns la un loc.

Și dacă tot altu-i resortul ce pune
Avântul de ducă în mine și-n ei,
De unde veniți voi, o, gânduri nebune,
Ce-mi spuneți că dânșii sunt dușmanii mei?

Se poate că-ntr-înșii e-un suflet mai mare
Și-ar ști să m-ajute de-aș vrea să le-o cer;
Ei poate n-așteaptă decât o chemare,
Să facem cu toții falangă de fier!

O, ploaie de toamnă, cu ritmuri de lene,
Torente ce fără de noimă tot cad,
Tu faci să-ncolțească în gând buruiene,
Căci nu vii din ceruri, tu picuri din iad!

Hai, suflete, uită de ploaia de-afară,
Că nu e mai mare vrăjmașă ca ea!
Visează că-i soare pe ceruri și-i vară
Și lumea că-i bună și-ntreagă-i a ta!

Și-n vreme ce-adorm liniștit ca o floare,
Mi-e sufletul rugă ce susură lin:
- Trimite-mi, o, Doamne, mai repede soare,
Să văd un prieten în orice străin!