De-aș prinde lumea-n palme aș numi-o inimă
ce iz de iarbă crudă și dor și ploaie în a sa cinstire cuprinde
cu arta de a plânge totdeauna râde
că veacurile trecut-au buruieni pârjolite de suflete
călăuzite, asfințite, de trezvii răscolite și adâncite
copile, asta-i lumea pe care o ții în mână
cu gene răzvrătite ce nu vor vrea să moară
dar, tu, copile, vei înnopta că e seară
în marea rece pe care bându-o te-mpărtășești de lumea toată
să poți muri în fiecare seară veșnic îmbătrânindu-te prin cuvinte
și învierile pe care le vei face metafora cinstirii cu pâine
a cinstiților, preacinstiților biruitori de trupuri învinse
dsprinși din lume, din tine, uciși în ziua d mâine
căci ziua este lăsată de Dumnezeu sacrificării de sine, copile!

Mă-nveți, copile, îmi ești proroc ori
poate-mi ești eu, copile, voind să mă omori
și pregătindu-mi eșafod de cuvinte-mi șoptești
așa sunt oamenii, că mor. Mor obosiți, pribegiți prin nori
de doruri secătuiți, fără ochi, urechi ori degete să scrie
poezie cu veșnicie
întrebându-mă: îngerii nu pot să scrie? că n-au degete-n aripi
că n-au buze în suflete, că n-au dinți ca să urle
luparnici să sfâșie și să cadă-n mândrie
când eu sau tu bați din aripi de iasomie
la tâmplele lor ferestre de intrare în veșnicie, copile!

Îmi zici: și tu ești copil, deși ai murit îmbătrânit
și tu ești copil deși te-ai căsătorit, asfințit, jertfit
și tu ești copil deși nu te-ai născut și n-ai copilărit
și tu ești copil, dar tu ești eu. Și te joc șotron
și te joc în vers și te țin în șah, te-ncalec ca pe breaz.
Tu nu exiști, ești eu, iar eu îmi sunt oameni
cărora regizori ai teatrelor de tinichea
le căutau solzii de argint și de aur și de alabastru
îi puneau la zid și se sinucideau dimpreună cu ei
revolver: stai, pac, ești mort, ca nu te-ai născut
dar noi, care așijderea nu ne-am născut, bântuiti suntem
de eu, tu
ești viu ca te scriu
eu sunt mort cu fiece literă
pe care mi-o fur din trupul încolțit de primăveri
și adumbrit îmi odihnesc cimitirele în vârful
sentimentelor mai adânc, mai adânc, mai adânc
cu noaptea polară adormit în crâng mai presus de gând
purtându-te și mă port. Cu ițari groși să nu mor
să nu mor om. Ci duh să mor. Io-ho-ho și-o sticlă de rom
român să mor și să nu mor.